Rusia a folosit întotdeauna gazele drept armă, iar Ucraina a fost întotdeauna o țintă a agresiunii energetice a Kremlinului. Evenimentele din toamna lui 2021 în Europa ne îndeamnă să privim în urmă, la celelalte așa-numitele „războaie ale gazelor” și la impactul acestora, pentru a putea prevedea cu mai multă acuratețe viitoarele acțiuni ale Rusiei și pentru a îi înțelege tacticile și motivațiile.
Statutul relațiilor dintre Rusia și Ucraina în sectorul energetic a fost întotdeauna un test de turnesol pentru relația lor per ansamblu. Conflictele dintre cele două țări există din 1991, dar s-au intensificat serios după Revoluția Portocalie din 2004. Cetățenii ucraineni au refuzat să aleagă un președinte pro-rus, iar această alegere a înfuriat Kremlinul. Evenimentele din 2004 din Ucraina au devenit un casus belli pentru Kremlin, care a început să exercite presiuni asupra Kievului în domeniul energetic. Prin suspendarea livrărilor de gaze către Ucraina la 1 ianuarie 2006, Gazprom a dorit să obțină condiții mai bune pentru furnizarea resurselor energetice. Monopolul energetic al Rusiei a acționat ca o pârghie a presiunii politice. Și această presiune a avut rezultat. Compania RosUkrEnergo a intrat pe piața energetică din Ucraina. Directorul executiv al companiei era la acea vreme Konstantin Chuichenko – o persoană apropiată lui Vladimir Putin, care în prezent este Ministru al Justiției.
Primul război ruso-ucrainean al gazelor a demonstrat vulnerabilitatea Ucrainei și a consumatorilor europeni. Conflictul a arătat, de asemenea, cât de eficientă și promițătoare poate fi utilizarea armelor energetice în viitor. De menționat faptul că oprirea aprovizionării cu gaze către Europa timp de câteva zile a fost însoțită de o presiune informațională intensă. Kremlinul a acuzat Ucraina că fură gaze destinate consumatorilor europeni, iar multe instutiții europene de presă au preluat această teză . Războiul gazelor din 2006 a avut și un rezultat indirect real - consolidarea poziției Partidului Regiunilor înaintea alegerilor parlamentare și revenirea lui Viktor Ianukovici (a cărui carieră politică părea încheiată după ce pierduse alegerile prezidențiale din 2004) în poziția de Prim Ministru. Activitățile RosUkrEnergo au afectat în mod negativ economia ucraineană.
Prin agravarea relațiilor cu Ucraina în sfera energetică, Rusia a încercat să se plaseze în poziția de jucător geopolitic influent pentru a menține Ucraina în sfera sa de influență politică. Prin șantaj și promisiuni de a păstra „condițiile speciale” de stabilire a prețului la gaze, Kremlinul a căutat să țină Ucraina în sfera intereselor sale geopolitice. Moscova a încercat, de asemenea, să blocheze implementarea Cartei Parteneriatului Strategic dintre Ucraina și Statele Unite privind modernizarea sistemului de transport al gazelor din Ucraina. Principalul scop politic al conflictelor dintre Moscova și Kiev, alimentate artificial de Kremlin, a fost să demonstreze inabilitatea Ucrainei de a asigura tranzitul și să prejudicieze reputația țării ca partener de tranzit, geoeconomic și geopolitic de încredere al Uniunii Europene.
Al doilea război al gazelor a fost strâns legat de campania prezidențială din Ucraina. Prim-ministrul Iulia Timoșenko nu și-a ascuns ambițiile prezidențiale. Drept urmare, ea a făcut propriul joc politic cu Kremlinul. Președintele Viktor Iuşcenko s-a revoltat, dar puterea sa de a o influenţa pe Timoşenko a fost neglijabilă. În octombrie 2008, prim-miniștrii Ucrainei și Rusiei, Iulia Timoșenko și Vladimir Putin, au semnat un memorandum privind îndepărtarea intermediarilor de pe piața gazelor din Ucraina. Trebuie să ne reamintim că intermediarul care revindea gazul Gazprom la acea vreme era mai sus menționata RosUkrEnergo, creată cu ajutorul Kremlinului.
Profitând de divergențele din interiorul conducerii politice ucrainene, la 1 ianuarie 2009, Gazprom a întrerupt din nou aprovizionarea cu gaz către Ucraina. De data aceasta, războiul gazelor a durat o perioadă mai lungă și a provocat indignare în rândul consumatorilor europeni care au dat vina pe Ucraina. Confruntarea s-a încheiat cu semnarea unui acord pe 10 ani aprobat de Timoșenko și Putin. La 18 ianuarie 2009 a fost semnat de Oleh Dubina și Alexei Miller, președinții „Naftogaz Ucraina” și „Gazprom”. Documentul prevedea relații contractuale directe între monopolurile energetice ale Rusiei și Ucrainei, utilizarea unei formule de stabilire a prețului și utilizarea principiului „take or pay” pentru livrările de gaze. Pentru primul an al acordului - 2009 - care a precedat alegerile prezidențiale din Ucraina, Gazprom a oferit o reducere de 20%.
Războaiele gazului din 2006 și 2009 au avut câteva trăsături comune – au implicat campanii de informare menite să discrediteze Ucraina, folosind oprirea furnizării de gaze ca pârghie de influență, încercând să priveze Ucraina de încrederea consumatorilor occidentali de gaz pentru a reduce valoarea pieței și a obține controlul asupra sistemul de transport al gazelor din Ucraina.
După 2009, relațiile din sectorul energetic nu s-au îmbunătățit. Iulia Timoșenko nu a reușit să câștige alegerile prezidențiale din 2010. Noul președinte Viktor Ianukovici a semnat acordurile de la Harkiv privind prelungirea prezenței flotei ruse de la Marea Neagră în Ucraina până în 2042 chiar în lunile de început ale mandatului său, la 21 aprilie 2010, iar Ucraina a primit o reducere de 100 de dolari la prețul gazului. Prin urmare, în timpul președinției Ianukovici, Ucraina nu a încercat să schimbe condițiile de furnizare a gazului și nu s-a opus construirii conductei NordStream în Marea Baltică.
Ucraina a început lupta împotriva contractului neprofitabil de furnizare a gazelor în timpul mandatului președintelui Petro Poroșenko și al premierului Arseni Iațeniuk. În timpul ocupației Crimeei, Rusia a confiscat platforme de exploatare a gazelor din Marea Neagră. Procesul dintre Rusia și Ucraina a durat până în noiembrie 2017, când Curtea de Arbitraj de la Stockholm a recunoscut în sfârșit că „Naftogaz Ucraina” deține drepturile asupra acestora. Gazprom urma să plătească 2,56 miliarde de dolari despăgubiri către Naftogaz. Principiul “take or pay” pentru livrările de gaze rusești a fost, de asemenea, abolit. Decizia a fost precedată de un „armistiu asupra gazului” la sfârșitul anului 2014, în baza căruia Ucraina, prin medierea Comisarului european pentru energie Guenther Oettinger, a plătit 3,1 miliarde de dolari pentru gazul rusesc primit anterior. Ucraina a încetat să cumpere gaz rusesc direct în noiembrie 2015.
La începutul lunii martie 2018, Gazprom a încercat din nou să oprească tranzitul gazelor prin Ucraina. Dar „Naftogaz Ucraina” a primit asistență de la concernul energetic polonez PGNiG, care a furnizat cantitatea necesară de gaze pentru a menține presiunea corespunzătoare în sistemul de transport al gazelor din Ucraina. Monopolul energetic ucrainean însuși a făcut apel la consumatori să reducă consumul de gaze, facând astfel posibilă o economie de 14%.
După alegerile prezidențiale din 2019, puterea politică din Ucraina s-a schimbat, iar acest lucru a schimbat formatul relațiilor energetice dintre Ucraina și Rusia, care pot fi descrise acum ca fiind neutre. La 30 decembrie 2019, la scurt timp după întâlnirea „Normandia Patru” de la Paris, Rusia și Ucraina au semnat acordul pe 5 ani privind tranzitul gazelor prin Ucraina. Volumul de tranzit garantat a fost stabilit la 65 de miliarde de metri cubi în 2020 și 40 de miliarde de metri cubi pentru toți anii următori. Această cantitate este suficientă pentru o funțcionare corectă a sistemului de transport al gazelor din Ucraina, dar nu suficientă pentru o funcționare eficientă din punct de vedere economic. Ucraina a pierdut 12,2 miliarde de dolari în procese împotriva Gazprom, dar a primit 2,9 miliarde de dolari în urma deciziei Curții de Arbitraj de la Stockholm. Era evident că Gazprom spera la o lansare mai rapidă a gazoductului NordStream2, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Vladimir Putin și Vladimir Zelensky au discutat problemele legate de gaz în cadrul unei întâlniri în formatul Normandia, ceea ce indică natura lor politică.
Cum putem caracteriza starea actuală a relațiilor dintre Rusia și Ucraina în sectorul energetic?
- La 1 octombrie 2021, Ungaria a început să primească gaz rusesc ocolind teritoriul Ucrainei, iar Kievul a descris oficial această decizie ca fiind una neprietenoasă.
- Rusia încearcă să reducă tranzitul de gaze prin Ucraina și nu rezervă noi volume de tranzit.
- Vladimir Putin acționează din nou din postura de critic VIP al Ucrainei: în 2005, a susținut că „Ucraina fură gaz”, astăzi susține că GTS-ul ucrainean poate să explodeze dacă pompează mai mult combustibil.
- De la 1 noiembrie 2021, Rusia a impus un embargo privind furnizarea de cărbune termic către Ucraina.
- Oficialii guvernului rus nu fac un secret din dorința lor de a distruge statutul Ucrainei de țară europeană de tranzit al gazelor prin lansarea gazoductului NordStream2.
Din păcate, Ucraina este o dovadă vie că întârzierile în reformele energetice și încrederea în Kremlin pot fi costisitoare. Deși Ucraina a aderat la Carta Energetică a UE, este prea devreme să spunem că sectorul energetic este securizat – probabil deoarece Rusia continuă să privească sectorul energetic ca pe o arenă pentru acțiunile sale agresive.
