Americanii se vor retrage din Afghanistan la aproape 20 de ani de când au intervenit în acea țară. Președintele Joe Biden a decis ca retragerea să se încheie până pe 11 septembrie, cu patru luni mai târziu decât data care fusese stabilită de administrația Trump. Talibanii percep plecarea americanilor drept o victorie. Rămâne de văzut dacă li se va părea suficientă sau dacă vor încerca să obțină totul și vor continua războiul contra guvernului de la Kabul.
2004: Kabul, orașul zmeielor
În toamna lui 2004 am ajuns în Afghanistan pentru a relata de la fața locului despre primele alegeri prezidențiale libere din istoria țării. Trecuseră trei ani de când Statele Unite atacaseră regimul taliban care, începând cu mijlocul anilor ’90, controlase cea mai mare parte a Afghanistanului. Talibanii instauraseră un regim bazat pe o interpretare extremă a șariei – forțaseră femeile să devină simple accesorii casnice, lipsite de șansa unei educații sau de posibilitatea de a-și face o carieră, interziseseră muzica și jocul cu zmeie, introduseseră execuții publice, pe stadioane, inclusiv prin lapidare, pentru adulter etc. – dar nu asta îi adusese în conflict cu americanii. Talibanii acceptaseră să îl găzduiască pe inamicul public numărul 1 al Statelor Unite, sauditul Osama bin Laden, care era însoțit de luptătorii săi din Al Qaida și înființase și baze de antrenament pentru ei. În schimb, bin Laden îi ajutase pe talibani în războiul lor cu Alianța Nordului, care grupa forțele ce li se opuneau, formate în principal din tadjici și uzbeci; cu doar două zile înainte de atacurile teroriste din 11 septembrie de la New York și Washington, Al Qaida îl asasinase pe cel mai redutabil adversar al talibanilor, Ahmed Shah Massoud, supranumit „leul din Panjshir”, un comandant legendar al mujahedinilor anti-sovietici și lider al Alianței Nordului. Talibanii își închipuiseră probabil că, cu Massoud mort, Alianța Nordică se va prăbuși iar ei vor reuși să obțină în sfârșit controlul întregii țări. Nu luaseră, însă, în calcul dorința de răzbunare americanilor după 11 septembrie și nici fragilitatea propriului regim. Washingtonul le-a dat talibanilor un ultimatum – să îl predea pe bin Laden – iar când aceștia au refuzat, a atacat Afghanistanul. Nu a fost o invazie la scară mare, cu sute de mii de militari: s-a optat pentru o combinație de forțe speciale, aviație și dolari, folosiți pentru finanțarea și/sau mituirea unor comandanți locali. Alianța Nordului a lansat propria sa ofensivă, în coordonare cu Washingtonul. În doar două luni, talibanii fuseseră spulberați, iar în decembrie deja se punea la cale viitorul țării la Bonn, unde era aleasă o conducere interimară. Aceasta pleca, practic, de la zero, cu un stat devastat de peste două decenii de conflict, care avea nevoie de instituții, infrastructură, forțe de securitate, dar avea promisiuni de ajutor în bani și expertiză, iar forțele internaționale aveau grijă ca totul să se desfășoare în siguranță.
În toamna lui 2004, odată cu alegerile prezidențiale, care aveau să fie urmate, în 2005, de alegeri parlamentare, se puneau și bazele unei democrații afghane. Exista, la acel moment, o insurecție a unor elemente ale mișcării talibane, însă aceasta pălea în comparație cu celălalt război al americanilor, din Irak. Când am ajuns la Kabul, am întâlnit mai mulți jurnaliști pe care îi știam din Baghdad, unde fusesem corespondent până în vară. La toți ni se părea o glumă Kabulul față de locul de unde venisem și ne pufnea râsul când câte un coleg care lucra acolo de mai mult timp ne spunea să evităm cutare drum, pentru că avusese loc un atac sinucigaș în urmă cu o lună, sau să fim atenți pentru că o dată la câteva săptămâni talibanii mai lansau câte o rachetă înspre oraș; astfel de incidente aveau loc, în Baghdad, de câteva ori pe zi. Se mai întâmpla și ca occidentalii să fie răpiți sau uciși – îmi amintesc că, în acea perioadă, am citit undeva că doi elvețieni, îmbrăcați în haine afghane, fuseseră găsiți împușcați într-un parc – dar în general orașul era sigur și puteai să mergi liniștit pe oriunde voiai, chiar și neînsoțit de un localnic.
Poate cel mai reprezentativ simbol al libertății nou dobândite de afghani erau zmeiele, pe care le-am văzut împânzind cerul Kabulului încă din prima zi în care am ajuns acolo.
„Voi aveți ceasurile, dar noi avem timpul.”
Alegerile au fost câștigate de omul preferat de Occident, Hamid Karzai, un paștun, la fel ca și majoritatea talibanilor, care până atunci fusese președinte interimar. Karzai era relativ tânăr, carismatic, cu o imagine fundamental diferită de cea a mohorâților lideri talibani, majoritatea niște fanatici fără prea multă educație provenind din zona rurală, sau chiar și de cea a comandanților mujahedini din generația lui Massoud. Așteptările pentru noul președinte erau mari, la fel și speranțele unui viitor mai bun. Zece ani mai târziu, când Hamid Karzai își încheia și cel de-al doilea mandat de președinte, Afghanistanul era departe de ceea ce se sperase în 2004. Regimul lui Karzai era sinonim cu corupția. Reconstrucția era departe de a se fi încheiat. Țara era în continuare cel mai mare producător global de heroină. Iar insurecția talibanilor nu făcuse decât să se intensifice de la un an la altul.
2014 a fost și anul în care, după ani de zile în care încercase să îi înfrângă pe talibani pe câmpul de luptă, NATO a renunțat la războiul împotriva insurgenților și și-a retras majoritatea forțelor pe care le avea în Afghanistan, păstrând acolo efectivele necesare în principal pentru pregătirea militarilor afghani, paza unor obiective și alte misiuni la o scară mult mai redusă față de perioada anterioară.
Până la acel moment, războiul costase deja zeci de mii de morți, dintre care câteva mii în rândul forțelor internaționale. După înfrângerea lor inițială, din 2001, talibanii se reorganizaseră în Pakistan, cu sprijinul paștunilor din această țară, cu care aveau legături tribale. Pakistanul închisese ochii la aceste mișcări transfrontaliere; Islamabadul este constant în căutarea unei așa-numite „adâncimi strategice”, un teritoriu în care să se poată retrage în cazul unui atac prea puternic al Indiei, așa că a căutat să își asigure o influență în Afghanistan prin intermediul grupărilor militante, atunci când nu a putut lucra direct cu guvernul.
De la raiduri de dincolo de graniță, talibanii au ajuns să își consolideze treptat prezența în interiorul Afghanistanului, unde războiul se poartă, an de an, de când se topesc zăpezile, primăvara, și trecătorile montane devin practicabile, până când încep ninsorile. NATO și americanii au avut efective considerabile – doar în cadrul misiunii NATO au fost, la momentul de vârf, 130 de mii de militari – mai bine antrenate și mult mai bine echipate, la care s-au adăugat sute de mii de militari și polițiști afghani. În fața acestor forțe covârșitoare, talibanii au mizat pe tactici de gherilă, terenul dificil care le-a permis să le aplice și, mai ales, pe timp. „Voi aveți ceasurile, noi avem timpul” este o expresie atribuită unui luptător taliban și citată frecvent în ultimii 10 – 15 ani. Războiul este un mod de viață pentru triburile afghane, dar nu și pentru forțele externe cu care se confruntă. Teoria era că, în timp, dacă insurecția continua, americanii aveau să cedeze, chiar dacă nu puteau fi înfrânți pe câmpul de luptă. Este o strategie care a funcționat de-a lungul turbulentei istorii a Afghanistanului. Imperiu după imperiu – cel mai recent cel sovietic, în anii '80, și cel britanic, în secolul al XIX-lea – a fost forțat să abandoneze Afghanistanul, care și-a câștigat în acest fel porecla de „cimitir al imperiilor”.
„Time to end the forever war”. Americanii pleacă. Talibanii rămân.
În cele din urmă au cedat și americanii, pentru care războiul din Afghanistan este cel mai lung din istorie. La sfârșitul lui februarie, 2020, au ajuns la un acord cu talibanii. Donald Trump a promis că va retrage toți militarii americani din Afghanistan până la 1 mai, 2021. Data s-a dovedit a fi nerealistă, iar Joe Biden a decis, după ce a preluat președinția Statelor Unite, să mențină forțele americane și după 1 mai. Va fi doar o amânare de doar patru luni: pe 14 aprilie, Joe Biden a anunțat că, până la 11 septembrie, când se împlinesc 20 de ani de la atentatele teroriste care au dus la intervenția din Afghanistan, toți militarii americani din acea țară vor fi acasă. Biden a vorbit despre militarii uciși în război, al căror număr îl știe pe de rost încă de când era vicepreședinte, sau despre sentimentele prin care trec familiile care au pe cineva în zonele de conflict, iar aici a menționat și experiența sa, ca tată, când fiul său Beau, decedat între timp din cauza unei boli, a participat la războiul din Irak. A spus că obiectivele inițiale, de a alunga Al Qaida și de a împiedica organizarea altor atacuri contra Statelor Unite de pe teritoriul Afghanistanului a fost atins, iar bin Laden a fost ucis de zece ani. A admis că nu vor putea fi atinse niciodată condițiile ideale pentru o retragere. Și a concluzionat că „it’s time to end the forever war”.
După anunțul lui Biden, NATO, care evitase să își asume planul lui Donald Trump, a transmis că militarii Alianței vor fi, la rândul lor, retrași în lunile următoare.
O retragere din Afghanistan era, probabil, necesară. E greu de imaginat cum ar fi putut fi câștigat acum, sau peste cinci ani, un conflict care continuă de 20 de ani și în care tabăra adversă a continuat să se consolideze – în prezent talibanii controlează o parte semnificativă a teritoriului, mai ales în zone rurale și în cele greu accesibile. Însă chiar dacă obiectivele pentru care s-a intrat în Afghanistan au fost atinse, retragerea din fața talibanilor este percepută de aceștia ca o înfrângere a Statelor Unite. Iar această înfrângere s-ar putea transforma într-un dezastru, mai ales că există, deja, un precedent. Când s-a retras din Afghanistan, în 1989, Uniunea Sovietică a lăsat în urmă o armată afghană considerabilă, pe care o antrenase și o echipase și care avea și câțiva ani de experiență de luptă împotriva mujahedinilor. Armata lui Najibullah a rezistat, cu succes, timp de trei ani, apoi s-a prăbușit, practic, peste noapte. Nimic nu garantează că actuala armată afghană nu va avea aceeași soartă și că talibanii nu vor reveni la un moment dat la putere. Scenariul este unul plauzibil cât timp nu există niciun acord de pace între guvernul de la Kabul și talibani și nu este exclus nici în cazul în care un astfel de acord va fi semnat; până la urmă, există o adevărată tradiție în Afghanistan, în ultimele decenii, a trădărilor, încălcării acordurilor și schimbării aliaților. În ceea ce privește ruptura dintre talibani și Al Qaida, prevăzută în acordul cu americanii, nimic nu garantează că aceasta chiar s-a produs și că, odată ce se vor vedea singuri în Afghanistan, talibanii nu vor relua colaborarea strânsă cu vechii lor aliați.
Tot ce au de făcut talibanii, deocamdată, este să aștepte câteva luni fără să îi provoace pe americani. Și doar după retragerea acestora, după ce o altă putere globală va fi fost înghițită de cimitirul imperiilor, o să putem afla ce au, cu adevărat, de gând talibanii și dacă zmeiele vor continua să zboare la Kabul.
