Donează
Oficiul înaltului reprezentant din Bosnia-Herțegovina are un nou șef: Christian Schmidt, un politician german de centru dreapta.
De ce aș pomeni această funcție și care este importanța ei într-un stat alcătuit din rămășițe? Pentru simplul fapt că Înaltul reprezentant este de fapt cel care decide in Federație, așa cum s-a scris în acordurile de pace de la Dayton, care au pus capăt războiului crunt în urma căruia s-a rupt fosta Iugoslavie și care marchează încetarea războiului în Bosnia și intrarea într-o nouă etapă, cea a mult visatei independențe. Funcția a fost creată pentru supravegherea aplicării acordurilor care prevedeau tot, de la dezarmare până la sistemul electoral. Înaltul reprezentant încă are puteri extinse, inclusiv dreptul de a revoca oficiali aleși.
Anexa nr 4 si articole din cele care o preced constituie si azi, la peste 25 de ani de la semnare, legea fundamentală a Federației croato-musulmane Bosnia Herțegovina și Republicii Srpska.
Bosnia este, de fapt, un proiect rămas la mijloc sau mai curând mai multe proiecte întrerupte. Poate așa se explică de ce din când în când apar documente neoficiale, de tipul celui vehiculat luna trecută pe coridoarele europene, în care ipoteza Croației Mari sau a Serbiei Mari reapare ca soluție la o eventuală închidere a dosarului bosniac. Și asta face, în primul rând, din Bosnia butoiul cu pulbere al Europei. Poate e util să ne reamintim că războiul care a izbucnit în 1992, după declarația sa de independență, a fost de fapt declanșat de Serbia lui Slobodan Milosevici, grăbit să redeseneze harta în Balcani cu o Serbie Mare. Și Franjo Tudjman, liderul croat, visa el să întemeieze Croația Mare pe rămășițele Bosniei. Fără implicare externă lucrurile ar fi arătat altfel azi în spațiul fost iugoslav. Alija Izetbegovici, liderul muslmanilor bosniaci, într-un fel si părintele Federației de astăzi, este cel care a inițiat în primăvara lui 1992 referendumul privind independența Bosniei. O consultare populară susținută de croații bosniaci, dar boicotată de sârbii bosniaci. Franjo Tudjman, Alija Izetbegovici și Slobodan Miloșevici sunt semnatarii acordurilor de pace de la Dayton, implicit a Constituției statului bosniac.
A fost o soluție menită să pună capăt unui război sângeros, în dedesubturile căruia nu vom intra acum, și nimeni nu și-ar fi închipuit că în 26 de ani, nimic nu se va schimba. N-au vrut-o nici comunitatea internațională, nici bosniacii înșiși.
Prof. dr. Christian Schwarz-Schilling, fost Înalt reprezentant al comunității internaționale în Bosnia, în perioada 2006-2007, descria recent Bosnia astfel:
Țara care a avut cel mai mult de pierdut în urma războaielor din fosta Iugoslavie, este o țară instabilă, nu există un stat de drept, corupția este la un nivel ridicat, sărăcia și nesiguranța socială se adâncesc, iar tinerii bine pregătiți părăsesc țara. Tratatul de la Dayton și Constituția de atunci, valabile în continuare, subminează drepturile democratice și împing țara tot mai departe de UE.
Bosnia este un teritoriu sărac pe care Iosip Broz Tito a știut să-l integreze în economia Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Era centrul industriei comuniste iugoslave. Nu a mai rămas nimic. Suprafețele agricole mici din vestul țării au fost readuse cu greu la viață. Nici acum nu au fost deminate sută la sută. Este o sărăcie lucie combinată cu un acut sentiment de frustrare al bosniacilor, susținuți, la începutul anilor 90, de comunitatea internațională. Europa și SUA nu erau pregătite de un război în inima Bătrânului Continent atunci, așa că după referendumul care stabilea independența, Bosnia a fost recunoscută ca stat de Uniunea Europeană și SUA și cam atât. Când Miloșevici a dat drumul la război, Alija Izetbegovic a cerut ajutorul statelor musulmane, inclusiv Iranul, Arabia Saudită, Kuweitului și Libia. Imaginați-vă că până și Bin Laden s-a văzut la Sarajevo cu Izetbegovic în 1993. Cel puțin asta sustine presa americană, care citează dintr-un raport publicat de săptămânalul german Der Spiegel.
Așa-numiții mujahedini au lăsat și ei urme în acest spațiu care practic nu are nici o identitate.
La 5 după terminarea războiului am avut șansa de a lucra în cadrul biroului de presă al misiunii OSCE de la Sarajevo. Erau CINCI ani de când acordurile de la Dayton erau în vigoare, iar atmosfera era departe de cea a păcii. Sarajevo este un oraș superb. În centrul vechi auzi deopotrivă clopotele Catedralei Inimii, catolică, ale Catedralei Născătoarei de Dumnezeu, a ortodocșilor, și glasul muezinului de la Moscheea Ferhagija. Pe vremea lui Tito era orașul intelectualilor.
Prin acordurile de la Dayton, părțile agreaseră ca OSCE, printre altele, să participe cu observatori la operațiunile de dezarmare a populației civile. Din ce am văzut cu ochii mei, nu cred că această acțiune a reușit. Idealiștii au continuat să viseze la un stat bosniac democratic, alții, să le zicem vânătorii de comori, s-au orientat spre afaceri nebănuite, în special cu armament și trafic de ființe umane.
Eram la Sarajevo când misiunea ONU de acolo a fost implicată într-un scandal uriaș. Presa vremii a făcut dezvăluiri despre mai mulți oficiali ONU care ar fi girat o rețea de prostituție.
Nu s-a dovedit vreodată că personalul ONU ar fi fost implicat în această afacere. În fond războiul informațional, fakenews-ul cu scop țintit, nu sunt tehnici noi de manipulare.
Un context nefericit și o rețea de tuneluri care există fizic, nu doar în filmul Underground al lui Emir Kusturica, au făcut din Bosnia o gaură neagră în inima Europei. O clasă politică tricefală (musulmani bosniaci, croați și sârbi) neinteresată ca fosta republică iugoslavă să devină un stat de drept veritabil care să lupte împotriva corupției, nu să o alimenteze. O comunitate internațională nehotărâtă ce să facă, dar care vrea să păstreze deocamdată controlul prin Înaltul Reprezentant.
Bosnia a început negocierile de aderare la UE în 2016. Generic vorbind, membrii UE îi cer micului stat reforme administrative și sociale. Practic, Bosnia a reușit până acum prea puțin și perspectiva dobândirii statutului de membru UE este foarte îndepărtată.
Slovenia preia de la 1 iulie președinția rotativă a Consiliului UE. Una dintre prioritățile sale este integrarea Balcanilor de Vest în Uniune. De altfel, premierul Janesz Jansa a sugerat recent că această mișcare ar rezolva o mulțime de probleme, inclusiv pe cea a migrației sau cea a rivalilor geopolitici pe care nu i-a numit.
Dacă ar fi atât de simplă soluția unei probleme atât de complicate, venită chiar de la o republică fostă iugoslavă, atunci de ce nimeni nu a aplicat-o până acum?
