Facebook Twitter Instagram Youtube LinkedIn Telegram

Editoriale

Armaghedonul se amână, dar nu și catastrofa

Un activist poartă o mască a președintelui rus Vladimir Putin în timpul unei demonstrații împotriva ieșirii din Tratatul privind forțele nucleare cu rază medie de acțiune în fața ambasadei americane de la Pariser Platz, în Berlin, Germania, 01 august 2019.
©EPA-EFE/OMER MESSINGER  |   Un activist poartă o mască a președintelui rus Vladimir Putin în timpul unei demonstrații împotriva ieșirii din Tratatul privind forțele nucleare cu rază medie de acțiune în fața ambasadei americane de la Pariser Platz, în Berlin, Germania, 01 august 2019.
Cursuri gratuite

Un veritabil tabu al relațiilor internaționale, despre care liderii responsabili căutau să nu vorbească niciodată în timpuri de criză, „argumentul” atomic a devenit o banalitate a retoricii rusești a ultimilor ani. Devenită stridentă, pe fondul umilitoarelor înfrângeri pe care Ucraina le-a administrat armatei ruse, amenințarea atomică a constituit, totuși, un ingredient permanent al propagandei de politică externă a Kremlinului, invocat chiar și atunci când situația internațională era departe de dramatismul celei de astăzi. Cu o cultură profesională aproximativă, la baza căreia stau manualele operative și o serie de legende eroizante, confecționate de propaganda sovietică, convins că reținerea nu este decât un semn al fricii, dar mai ales lipsit de orice fel de rafinament intelectual, Putin a reușit să bagatelizeze amenințarea nucleară, semn că nu are întotdeauna o bună proprietate a termenilor pe care îi folosește.

Putin, un parior ca Nikita Hrușciov, liderul sovietic care a adus lumea în pragul războiului nuclear

Deși cu siguranță se simte inspirat de Iurii Andropov, care a preluat conducerea PCUS după ce o lungă perioadă s-a aflat la conducerea KGB, Putin se aseamănă de fapt cu Nikita Hrușciov, în felul în care face politică externă. În pofida discursurilor sale despre „coexistența pașnică” a celor două sisteme, Hrușciov a împins cât a putut de mult limitele influenței sovietice în lume. Reușind să câștige de partea Moscovei aproape întreaga lume arabă și o parte din Africa, dar pierzând spectaculos primatul Moscovei în lumea comunistă, prin conflictul cu Beijingul, Hrușciov a adus lumea aproape de catastrofa nucleară, în urma unei greșeli elementare de strategie. Frustrat de faptul că noul președinte american, John F. Kennedy, refuza constant să negocieze statutul Berlinului de Vest, în termenii ceruți imperativ de Moscova, care își dorea lichidarea „abcesului” capitalist din inima RDG, Hrușciov și-a imaginat că-i poate forța pe americani să-i accepte condițiile, printr-o mișcare nebunesc de îndrăzneață. Încurajat și de realul avans tehnologic pe care URSS îl câștigase în materie de tehnică reactivă, Hrușciov a hotărât să instaleze rachete nucleare sovietice în Cuba lui Fidel Castro, crezând că astfel va putea să discute de pe poziții de forță cu Washingtonul. Rezultatul a fost cu totul altul decât cel scontat. După o serie de amenințări nucleare reciproce și câteva încercări sovietice de spargere a blocadei instaurate de americani în jurul Cubei, Moscova și Washingtonul au trecut la negocieri. Anul 1962 a lăsat moștenire lumii nu doar conștiința faptului că s-a aflat pe buza prăpastiei, dar și practica unei comunicări operative între cele două superputeri, atunci când în cauză era folosirea armamentului nuclear. Deși în schimbul evacuării rachetelor sovietice, a obținut retragerea celor americane din Turcia și promisiunea Washingtonului că nu va mai încerca înlăturarea regimului de la Havana prin forță, tentativa lui Hrușciov a fost considerată de ceilalți lideri sovietici o aventură periculoasă. În toamna anului 1964, atunci când inițiatorul destalinizării a fost înlăturat de la putere, printr-o lovitură de palat pașnică și eficientă, complotiștii i-au reamintit, printre altele, și că adusese Uniunea aproape de războiul nuclear, fără ca acest lucru să fie îndreptățit de situația internațională.

Ca și Hrușciov în 1962, Putin a încercat să răstoarne sistemul internațional printr-o aventură militară, care s-a transformat într-un dezastru în toată regula. Calculele sale, ca și cele ale fostului lider sovietic, s-au dovedit a fi total rupte de realitate. Însă, spre deosebire de Criza cubaneză, care a fost administrată de două sisteme politice solide și previzibile, de reprezentanți ai unor generații marcate de experiența directă a celui de-al Doilea Război Mondial, în zile noastre, amenințarea atomică a făcut parte din partea introductivă a discursului rusesc de război. Anunțul lui Putin de punere a rachetelor strategice în stare de alertă, făcut în primele zile ale războiului, a fost șocant nu doar prin conținutul său, dar și prin faptul că ne-a arătat că, în pofida volumului imens de informație despre Rusia, știm mult mai puține decât credem despre cum funcționează sistemul politic din această țară. Judecând după absența oricărei substanțe a instituțiilor politice, după stricta „administrare” a alegerilor, după tendința manifestă de sacralizare a persoanei președintelui și mai ales după numirile pe care acesta le face în posturile strategice din toate sferele, este evident că Rusia este o dictatură neo-patrimonială aflată la apogeul puterii sale. Chiar dacă este aproape absolută, puterea lui Putin este limitată totuși de complexitatea inerentă unui aparat de stat modern și în egală măsură de necesitatea menținerii aparențelor, care îl obligă să apeleze la interpuși în toate domeniile. Absența însă a unor valori solide, care să fixeze cadrele de acțiune ale regimului, dar și a unor practici și instituții cu rolul de limitare a puterilor președintelui, face ca acțiunile regimului să fie puternic dependente de persoana celui care-l încarnează, de unde și gradul mare de imprevizibilitate. În astfel de condiții, atunci când evaluăm posibilitatea apelului la armamentul nuclear, nu documentele doctrinare sau declarațiile publice sunt cele care indică gradul de pericol ci felul în care evenimentele îl afectează direct Putin. Spre deosebire de toate celelalte crize și războaie traversate până acum de Rusia, prin decizia sa de a declanșa un război împotriva Ucrainei, Putin nu și-a pus în joc doar moștenirea politică ci chiar viața. În eventualitatea pierderii acestui război de către Rusia, căci o renunțare, fie și temporară, la regiunile ocupate după 24 februarie nu ar fi altceva decât o înfrângere, este greu de crezut că o eventuală schimbare de regim politic în Rusia nu ar începe cu dispariția sa fizică, din rațiuni evidente pentru toată lumea.

Cu o armată decimată de înfrângeri, Putin mizează pe iarnă, terorizarea civililor ucraineni și ipotetice lovituri decisive pentru a redobândi inițiativa

Absența unei granițe clare între propagandă și politică din Rusia a făcut ca până în momentul de față, așa cum observa într-una dintre intervențiile sale publice jurnalista Iulia Latînina, Putin să folosească retorica nucleară pentru a estompa efectul public al înfrângerilor militare suferite de armata sa în Ucraina. Fiind persoana care a decis începerea războiului, Putin știe că și cea mai mică înfrângere lovește în imaginea sa de lider infailibil, aproape sacru. Că în cauză au fost aprigele lupte din Regiunea Cernigov din primele zile, anihilarea grupării rusești din Izium sau ofensiva de sub Harkov a armatei ucrainene din septembrie, Putin a punctat toate aceste momente cu declarații legate de posibilitatea apelului la armamentul nuclear.

Judecând după deciziile luate în ultimele săptămâni, Putin a decis să mai încerce cel puțin încă o dată să învingă Ucraina, doar prin forța armelor convenționale și prin provocarea unei catastrofe umanitare în iarna ce stă să vină. Spre deosebire la apelul la armamentul nuclear, fie el și tactic, care a fost luat serios în calcul, folosirea noilor trupe obținute prin mobilizare și distrugerea infrastructurii civile a Ucrainei nu generează riscuri politice și militare majore pentru Putin. Mai mult, ploaia de rachete și de drone iraniene, un alt indicator al  „performanțelor” tehnologice ale Rusiei, pe lângă faptul că are efecte distructive asupra Ucrainei, este instrumentată propagandistic pentru a arăta un Putin care a luat războiul în serios. De fapt, pare că încearcă să ne facă să credem propaganda Kremlinului, înfrângerile suferite până acum se datorează nu superiorității ucrainene, pe toate planurile, ci excesului de umanism cu care Putin a dus până acum războiul.  

Numirea lui Surovikin în postul de comandat al operațiunilor pe frontul din Ucraina a fost tot o decizie cu un puternic substrat politic și propagandistic. Dincolo de vorbăria legată de presupusa apartenență a acestuia la inexistenta tabără a generalilor radicali, de unde și problematicul supranume de „generalul Armaghedon”, Surovikin este doar o extensie dispensabilă a lui Putin. Deși mulți susținători ai Kremlinului, începând cu Evgeni Prigojin și Ramzan Kadîrov, s-au grăbit să lege ploaie de bombe de după explozia de pe podul din Crimeea și de numirea lui Surovikin, Putin s-a grăbit să-și asume public decizia criminalelor bombardamente. Prima intervenție publică a lui Surovikin, care a constat într-un interviu acordat agenției TASS, a consemnat o trimitere clară la posibilitatea evacuării Hersonului de către ruși, lucru evident doar uitându-te la o hartă actualizată a operațiunilor. Dincolo de faptul că propaganda și susținătorii lui Putin au salutat interviul ca fiind „începutul adevărului despre război”, acceptarea de către Surovikin a dificultăților militare pe care le traversează Rusia este și o manieră destul de abilă de a transmite în subtext că nu este clar dacă el va fi sau nu noul „mareșal al Victoriei”. O declarație publică a comandatului operațiunilor, care lasă deschisă posibilitatea evacuării Hersonului, care tocmai ce a fost anexat la Rusia, nu se putea face decât cu acordul lui Putin, dar în nici un caz de către acesta. Pe scurt, pentru a-și proteja imaginea și prestigiul, Putin a interpus între el și situația militară un nou intermediar. Misiunea principală a lui Surovikin este să refacă, dacă acest lucru este posibil, încrederea populației în armata Rusiei și să pregătească o mare ofensivă, menită să ocupe în totalitate regiunile anexate la Rusia, care poate avea loc la sfârșitul iernii. În cazul în care planul acesta va avea succes, recent formata grupare comună din Belarus ar putea și ea intra în luptă, pentru ca Putin să încerce a doua oară să ocupe Kievul. Până atunci, marele strateg de la Kremlin are mult mai mare încredere, asemenea lui Alexandru I și Kutuzov, în „generalul iarnă” și în efectele politice ale unei eventuale catastrofe umanitare, decât în propria armată, pentru a-i învinge pe ucraineni. Putin nu se va da în lături de la o catastrofă umanitară nici în rândul rusofonilor pe care pretinde că-i protejează, pentru a-și conserva aura de lider providențial, iar evacuarea pripită a Hersonului este o nouă dovadă în acest sens. În momentul de față, cu excepția „luptei” pe care o duce cu transformatoarele ucrainene de electricitate și construcțiile civile, armata Rusiei îndeplinește doar funcții de apărare, iar inițiativa atacurilor locale, așa cum este cel din zona Bahmutului, a fost predată mercenarilor lui Prigojin din Compania Wagner.

Dacă Surovikin va eșua în planul pe care este desemnat să-l pună în aplicare, iar probabilitatea ca acest lucru să se întâmple este foarte mare, căci la slăbiciunile Rusiei trebuie să adăugăm și puterea ucrainenilor, atunci Putin se va întoarce din nou la gândul de a obține o răsturnare a situației printr-o singură lovitură îndrăzneață și decisivă.

Tags: Vladimir Putin , Război în Ucraina
Propaganda de Razboi - Razboi in UCRAINA
Alte articole
În Republica Moldova, propaganda de război rusă e asumată fără rezerve doar de partidele de buzunar

În Republica Moldova, propaganda de război rusă e asumată fără rezerve doar de partidele de buzunar

Invadarea Ucrainei de către Rusia a dat emoții și în Republica Moldova, care are – și ea – pe teritoriul său militari ruși, un conflict înghețat și o entitate separatistă agresivă sprijinită de Moscova. Scenariul unei invazii e tot mai puțin probabil, date fiind dificultățile întâlnite în Ucraina de armata rusă, ceea ce nu înseamnă însă că a dispărut riscul ca unele provocări să degenereze.

Scandalul Djokovic: o poveste cu politicieni, anti-vacciniști și naționaliști sârbi

Scandalul Djokovic: o poveste cu politicieni, anti-vacciniști și naționaliști sârbi

Scandalul Djokovic trece dincolo de sport sau de politici sanitare. Este totodată un episod al disputelor politice interne ale Australiei și un pretext de victimizare pentru anti-vacciniști și naționaliștii sârbi.

Chișinău-București: un succes al diplomației în vreme de război

Chișinău-București: un succes al diplomației în vreme de război

Contextul de securitate, dar și voința politică de la Chișinău, au fost argumentele valide ale diplomației române în sprijinirea Republicii Moldova pe calea europeană.

Cosmin Popa

19 Oct 2022

Actualizat la: 20 Oct 2022 18:56:05
Cosmin Popa

Urmareste-ne si pe Google News

Timp de citire: 9 min
Cum încearcă partidele din România să câștige alegători în Republica Moldova. Asocieri cu personaje controversate, filiale cu o mână de membri și parteneriate cu partide locale
Cum încearcă partidele din România să câștige alegători în Republica Moldova. Asocieri cu personaje controversate, filiale cu o mână de membri și parteneriate cu partide locale

Partidele politice din România nu au reușit să-și contureze bine un program sau o strategie pentru a face politică și în Republica Moldova, dar sunt interesate de voturile de acolo, în condițiile în care se estimează că un milion de cetățeni moldoveni sunt și cetățeni români în acte, ceea ce reprezintă un bazin electoral semnificativ. Patru partide parlamentare de la București se bat, în prezent, pentru voturile basarabenilor: PSD, PNL, USR și AUR. Veridica a vrut să afle cum se poziționează aceste partide înaintea alegerilor locale din 2023 din Republica Moldova, dar mai ales în perspectiva alegerilor parlamentare și prezidențiale din 2024 din România.

Mădălin Necșuțu
Mădălin Necșuțu
29 Nov 2022
Campionatul mondial de politică din Qatar
Campionatul mondial de politică din Qatar

Campionatul Mondial din Qatar a fost marcat de controverse încă de când micul emirat din Golf a fost desemnat gazdă a turneului deși erau dubii legate de modul în care țara respectă drepturile omului. Multe dintre problemele legate de Campionat nu au, aparent, vreo legătură cu sportul, însă marile competiții internaționale nu sunt doar chestiuni sportive: întotdeauna e vorba și de politică.

Veridica
Veridica
26 Nov 2022
Mizele unei operațiuni turcești în Siria: ce are de câștigat Erdoğan și ce-ar putea obține Putin
Mizele unei operațiuni turcești în Siria: ce are de câștigat Erdoğan și ce-ar putea obține Putin

Turcia a bombardat poziții ale kurzilor din Irak și Siria, ca răspuns la atentatul cu bombă de la Istanbul, și avertizează că acesta e doar începutul. O operațiune mai mare în Siria ar ajuta regimul Erdoğan să abată atenția de la problemele economice interne; în plus, ar putea fi și un prim pas spre rezolvarea problemei refugiaților. Rusia, care e prezentă în Siria, ar putea închide ochii la mișcările Ankarei pentru că e interesată să își exporte gazele prin conductele care tranzitează Turcia.

Dragoș Mateescu
Dragoș Mateescu
23 Nov 2022
Va pune războiul din Ucraina capăt regimului Putin? Cine ar putea să îi ia locul liderului de la Kremlin
Va pune războiul din Ucraina capăt regimului Putin? Cine ar putea să îi ia locul liderului de la Kremlin

Războiul din Ucraina nu merge bine pentru Rusia și pentru regimul lui Vladimir Putin, care și-a aruncat țara în această aventură. Deși Putin i-a obligat pe toți oamenii săi să spună în februarie 2022 că Ucraina trebuie să fie distrusă, decizia finală i-a aparținut și va răspunde pentru ea, singur sau alături de alții. Iar asta îi face pe mulți analiști occidentali și ruși să se întrebe dacă „domnia” lui Putin se apropie de sfârșit și cine ar putea să îi fie succesor.

Angela Grămadă
Angela Grămadă
22 Nov 2022