Facebook Twitter Instagram Youtube LinkedIn

Analize

Est sau Vest? Încotro se îndreaptă Turcia lui Erdoğan?

Erdogan

Prins la mijloc între propriile ambiții și interesele puterilor globale, între provocări interne și politici eronate, actualul regim de la Ankara vorbește și se comportă din ce în ce mai haotic, urmările fiind greu de anticipat în acest moment.

Loviturile de stat și protestele care au alimentat pornirile autoritare ale lui Erdoğan

Cam de la începutul lui 2010, tandemul de la guvernare Erdoğan-AKP a lansat o strategie națională pentru a-și spori controlul asupra justiției. Acest demers contravenea total angajamentelor Tuciei în calitate de membru NATO și țară candidat la accederea la Uniunea Europeană (UE). Procesul a fost accelerat în multiple rânduri, de fiecare dată în urma unor evenimente locale sau externe importante, ceea ce a determinat regimul să adopte o postură defensivă. Evenimentele de pe plan regional au fost prioritare înainte de toate.

Regimul Erdoğan-AKP a susținut cu tărie, împreună cu Qatarul, toate guvernele inspirate de Frăția Musulmană anti-Occident în țări precum Egipt, Sudan sau Libia. Președintele turc face semnul „rabia” folosit de Frăție, uneori cu ambele mâini, la toate mitingurile locale. Totuși, acest angajament presupune prelungirea unor relații anevoioase cu guvernele arabe, în special puternicele regate arabe, pentru care Frăția reprezintă o organizație teroristă. De notat că și Rusia tratează această organizație drept una teroristă, deși nu a aplicat eticheta aceasta niciodată și în cazul PKK, care mulți ani a avut un sediu la Moscova. Cu toate acestea, presiunea comunității internaționale asupra părții turce pentru a renunța la sprijinul oferit Frăției a fost un factor important care a declanșat inclinațiile autoritariste ale regimului de la Ankara, ce poate fi interpretat ca pe un gest de auto-conservare după ce guvernele afiliate Frăției au început să cadă unul după altul.

Mai întâi a fost lovitura militară de stat din 2011 care a dus la răsturnarea regimului Morsi din Egipt, ales pe cale democratică. Opt ani mai târziu, în aprilie 2019, o altă lovitură de stat militară îl alunga de la putere pe Omar al-Bashir, conducătorul Sudanului de peste două decenii și un islamist respectat. După acest episod, noul regim din Sudan a devenit un partener esențial al Egiptului în campania acetei țări împotriva Frăției Musulmane, contând mai ales pe sprijinul Arabiei Saudite, Emiratelor Arabe Unite și poate chiar Israelului. Turcia lui Erdoğan a rămas însă în tabăra Frăției anti-Occidentale, ceea ce afectează în mod negativ relațiile sale cu majoritatea țărilor din regiune.

Pe plan intern, virajul către autoritarism al regimului s-a produs după așa-zisele „proteste din Parcul Gezi” din vara lui 2013 și după dezvăluirile făcute într-un caz major de corupție în luna decembrie a aceluiași an. Acesta din urmă a fost pus pe seama liderului islamist Fetullah Güllen și a susținătorilor lui, care avuseseră o contribuție esențială la ascensiunea politică a tandemului Erdoğan-AKP. Conflictul dintre cele două tabere a culminat cu tentativa eșuată de lovitură stat din iulie 2016. La vremea respectivă, Güllen și susținătorii lui erau deja numiți în mod oficial Organizația Teroristă Fetullah Güllen (abreviată FETÖ în turcă), fiind tratați ca atare în virtutea legislației anti-terorism extrem de drastice din Turcia.

În urma referendumului extrem de contestat din 2017, anul următor Turcia a trecut la un sistem politic unde toate ramurile guvernului, inclusiv sistemul de justiție, sunt subordonate președintelui. Unii analiști consideră că aceste etape istorice au dus la instaurarea „Erdoğanismului". Termenul se referă la guvernarea președintelui Erdoğan bazată pe autoritarism electoral, o politică economică neoclientelistă și pe populism politic, toate pătrunse de o versiune autohtonă a Islamului politic. Toți factorii de mai sus au fost îndeajuns să pună țara pe o traiectorie de coliziune cu principiile laice, liberal-democratice care guvernează democrațiile occidentale (europene și nord-americane).

Totuși, regimul de la Ankara nu s-a oprit aici, și a mai adoptat și o postură naționalistă, conservatoare și anti-occidentală în politica sa externă și de securitate. Decizia pare să fi fost motivată de anumite suspiciuni legate de rolul jucat de SUA și unele țări europene în lovitura militară de stat din Egipt din 2011 și, pe plan intern, în „protestele Gezi” din 2013 și tentativa eșuată de lovitură de stat din 2016.

Orientarea Turciei către Est: un membru NATO vrea să cumpere arme de la ruși

La toate acestea se adaugă și frustrarea strategilor și politicienilor turci de la putere cu privire la reticența țărilor occidentale de a-și împărtăși tehnologiile militare cu Ankara. Erdoğan și înalții oficiali ai echipei sale executive invocă faptul că Pentagonul a refuzat să împartă cu Turcia tehnologia sistemelor Patriot, atunci când încearcă să justifice achiziția din 2019 a sistemelor de apărare aeriană S-400 din Rusia. Desigur, nu se menționează faptul că nici Moscova nu împarte cu Turcia tehnologia S-400 Triumph. Mai mult decât atât, sistemele S-400 sunt deja depășite și chiar supraevaluate, curând urmând să fie înlocuite de sistemele S-500 Prometheus și alte echipamente. Iar oferta făcută de Erdoğan acum doi ani, privind o cooperare bilaterală pentru producerea de sisteme de apărare anti-aeriană S-500 a rămas iar fără răspuns din partea lui Vladimir Putin.

Frustrarea autorităților de la Ankara se datorează și faptului că nu dispun de tehnologii de motorizare avansate pentru vehicule și aeronave de luptă. Turcia a fost exclusă în iulie 2019 din programul F-35 în baza Actului de Contracarare a Adversarilor Americii prin Sancțiuni (CAATSA). Încurajat de anumite reușite ale industriei naționale de apărare, guvernul de la Ankara merge înainte cu projectul său de realizare a primului avion de luptă turcesc, TAI TF-X. Turciei i s-a refuzat însă în repetate rânduri livrarea de motoare pentru proiectul său de către partenerii occidentali de frica sancțiunilor CAATSA. Recent, a fost semnat un protocol cu o companie locală pentru producerea acestor motoare cu reacție. Este greu de crezut, totuși, că industria aeronautică turcă va fi capabilă să producă o astfel de tehnologie performantă fără a se putea baza pe anumite importuri din Occident. Regula se aplică și în cazul dronelor de luptă produse de Baykar Makina, folosite cu succes în nordul Siriei, Libia și Nagorno-Karabah. Până și ultimul și cel mai avansat model se axează pe tehnologie străină și locală care în curând va fi învechită. Pe viitor e posibil ca această tehnologie să fie depășită cu ușurință de producători din Occident sau Orient.

Per ansamblu, decizia riscantă a Turciei de achiziție a sistemelor S-400, la care se adaugă și acțiunile sale îndrăznețe din nordul Siriei, estul Mediteranei, Africa sau Marea Caspică, acțiuni ce pun în pericol pacea din regiune, reprezintă o abatere serioasă de la postura tradițională a Turciei din cadrul NATO. Iar Rusia continuă să tenteze Ankara cu invitații de a participa la negocieri pentru achiziția de avioane de luptă rusești Su-35 și Su-57. Nici de data aceasta Moscova nu a menționat eventualitatea de a permite Turciei să acceseze tehnologiile sale, însă deocamdată, discursul oficial de la Ankara se menține în logica unui parteneriat susținut ruso-turc.

Purtătorul de cuvânt al președinției turce, Ibrahim Kalın, portavocea guvernului în materie mai ales de politică externă, a lansat recent un semnal important ce exprimă preocupările și atitudinile predominante la nivel înalt. Într-un interviu la postul de televiziune Haber Global, acesta a insistat că „nu mai există cale de întoarcere” în privința achiziției sistemelor S-400, aceasta reprezentând „hotărârea noastră în calitate de stat suveran care semnează un acord cu un alt stat suveran” (stenograma în limba engleză este disponibilă aici).

Deși a declarat că relațiile cu SUA, NATO și UE „vor continua”, Kalın a folosit termeni extrem de duri și chiar nediplomatici când a oferit mai multe detalii. Potrivit acestuia, sancțiunile CAATSA sunt „absurde” din perspectiva actualului regim de la Ankara. În privința UE, Kalın spune că este o uniune care „cere ajutorul Washingtonului în majoritatea chestiunilor delicate […], asta făcând din Europa un actor fără niciun impact asupra evenimentelor globale”. Merită notat că oficialul turc compară poziția regimului Erdoğan-AKP cu „complexul de inferioritate al administrațiilor precedente [din Turcia]”. În concluzie, viziunea actuală a Ankarei este că Turcia este egala SUA și UE în chestiuni de politică externă și că pozițiile pe care le asumă trebuie luate în considerare. Deocamdată nu vedem același ton și atunci când adresantul este Moscova. Astfel, din discursul oficial reiese că „poziționarea către est” nu este negociabilă, iar cooperarea cu Moscova în chestiuni critice de securitate va continua. Cu toate acestea, Ankara nu joacă totul pe cartea Rusiei.

Turcia flirtează cu Ucraina și aliații SUA din celălalt capăt al lumii

În ceea ce privește achiziția de tehnologii militare, Turcia a făcut mari eforturi pentru a dezvolta proiecte de cooperare și cu alți actori în afară de Rusia. După invazia rusească în estul Ucrainei și ocuparea peninsulei Crimeea în 2014, relațiile dintre Ankara și Moscova s-au răcit, iar Turcia și-a exprimat constant sprijinul pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei.

Începând cu 2014, Ankara și-a intensificat schimburile militare cu Ucraina, de la exporturi de muniție militară în valoare de milioane de dolari în 2015 și 2016, până la forme de cooperare mai sofisticate. După 2016, înțelegerile bilaterale au vizat securitatea cibernetică, sistemele radar și radio și avioanele de luptă fără pilot și dronele. În 2018, s-a semnat un acord important în baza căruia Ucraina a achiziționat drone Bayraktar TB2 fabricate în Turcia. Decizia a fost văzută ca pe un prim pas făcut de Turcia spre rezolvarea unei probleme mai vechi a industriei sale militare: incapacitatea de a fabrica turbopropulsoare și motoare diesel. Turcia intenționează să producă aceste motoare pentru vehiculele sale militare și pentru elicopterele de clasă Atak-II, modelele T929, folosind tehnologie ucraineană. Cele două țări mai cooperează și la fabricarea în comun a dronelor Bayraktar TB2 și pentru modernizarea celorlalte echipamente militare, de la tancuri și rachete anti-tanc, până la vehicule de luptă, elicoptere și aeronave.

Așa cum spuneam anterior, Ankara își sporește dependența de producători de tehnologie militară de pe piața internă. Căutând iar soluții în afara Rusiei, Turcia încearcă acum să coopereze cu Pakistanul pentru a produce împreună rachete și avioane de luptă, ceea ce îi poate oferi acces la tehnologiile chineze. Rămâne de văzut cât de profitabil va fi acest nou plan și care va fi reacția partenerilor occidentali. Ankara a mai semnat și un acord de cooperare între producătorul autohton de vehicule BMC și două companii sud-coreene. Împreună vor fabrica un tip de motor pentru tancurile turcești Altay, o altă problemă veche cu care se confruntă industria militară turcă.

Limitarea monopolului rusesc asupra importurilor energetice ale Turciei

Și în sectorul energetic, actuala putere de la Ankara a încercat și a reușit chiar să găsească soluții alternative la importurile din Rusia sau din surse controlate de aceasta. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda unei colaborări continue între cele două părți la dezvoltarea centralei nucleare de la Akkuyu și a conductei de gaze naturale TurkStream care va lega Rusia de nordul Turciei.

Într-adevăr, Rusia și-a consolidat poziția dominantă pe piața energetică din Turcia după agresiunile din 2014 din Ucraina, furnizând între 45 si peste 50 la sută din nevoile energetice ale Ankarei. Totuși, statisticile oficiale indică o schimbare majoră în acest sector începând cu 2019. Cauzele acestei schimbări sunt greu de identificat, deoarece relația de încredere reciprocă a fost afectată semnificativ de mai multe evenimente. Printre acestea se numără și doborârea unui avion de luptă rusesc de către unul turcesc lângă granița turco-siriană în noiembrie 2015, și răspunsul Rusiei prin interzicerea temporară a importurilor turcești și a accesului turiștilor ruși în Turcia. Nu trebuie uitate nici interesele discordante ale Moscovei și Ankarei în Siria, Libia și Nagorno-Karabah.

Ce este, totuși, sigur, este că, în special din cauza deficitului său de cont uriaș, din care importurile energetice reprezintă 75%, Turcia a făcut eforturi mari în ultimii ani pentru a-și reduce dependența de gazele naturale scumpe din Rusia și Iran. În martie 2020, a importat pentru prima dată mai mult gaz din Azerbaijan (924 mmc) decât din Iran (557 mmc, reprezentând o scădere de 33% față de martie 2019) și din Rusia (389 mmc, o scădere de 72% față de martie 2019). În plus, Ankara și-a mărit importurile de gaz natural lichefiat (GNL), în special din Qatar și SUA, care au depășit importurile de gaze naturale pentru prima dată în martie 2020 (2.06 mmc de GNL, reprezentând 52.5% din totalul importurilor de gaze din luna respectivă).

Se anunță vremuri grele, iar Turcia caută soluții în Occident

Anumite declarații publice și politici adoptate recent de către guvernul turc demonstrează că Ankara își curtează din nou vechii prieteni și parteneri. Acest lucru trebuie corelat și cu criza economică și financiară din ce în ce mai profundă, prăbușirea lirei începând cu august 2018 și cu slaba gestionare a problemelor economico-financiare de atunci încoace, sub presiunea unui sistem prezindențial rigid. Acum, rata inflației la bunurile de consum este peste 15%, iar inflația prețurilor de producție este de aproximativ 25%. Potrivit datelor oficiale, rata șomajului se situează un pic peste 13%, dar alte surse vorbesc de o rată a șomajului de aproximativ 30%, tinerii fiind cea mai afectată categorie. În plus, investițiile pe termen lung continuă să lipsească într-o țară care are nevoie perpetuă de capital străin, în special din Occident, precum și de aporturile tehnologice occicentale. Cauza cea mai frecvent menționată este proasta reputație a Turciei la capitolele drepturile omului și independența justiției în actualul sistem prezidențial, la care se adaugă tensiunile cu țările vecine.

Constrânsă să-și schimbe orientarea, Ankara apelează la diferite strategii. Președintele și alți înalți demnitari încearcă să redeschidă canalele de comunicare cu partenerii importanți, deși fără prea mult succes până acum. Israelul n-a răspuns mesajului de reconciliere transmis de Ankara. Aceeași tăcere asurzitoare vine și de la Washington, unde noul lider de la Casa Albă încă nu l-a sunat pe președintele turc.

Egiptul, pe de altă parte, este mult mai categoric, condiționând relansarea relațiilor bilaterale cu Ankara de retragerea trupelor din Libia și de încetarea strategiei de escaladare a tensiunilor din estul Mediteranei. Totuși, ruptura dintre Erdoğan și președintele Abdul Fattah al-Sisi are cauze mult mai profunde. Sprijinul deschis arătat de liderul turc pentru Frăția Musulmană și rivalitatea personală cu al-Sisi, presărată cu replici și gesturi jignitoare în trecut, constituie obstacole semnificative în clipa de față.

Promisiunile recente ale lui Erdoğan cu privire la reformele economice și politice din Turcia n-au avut niciun ecou în Europa. Unii lideri europeni importanți nu pot uita, în primul rând, că și ei au fost jigniți în repetate rânduri în trecut de către liderul turc și acoliții săi. În plus, unele agenții de informații și instituții de presă occidentale avertizează cu privire la influența sporită a Ankarei asupra diasporei turce din Europa. Într-un caz recent, o femeie de etnie kurdă, membră a unui partid german de stânga, a fost amenințată cu moartea. Amenințarea scrisă este semnată de JITEM, o celulă ultra-naționalistă a jandarmeriei turcești, responsabilă de asasinarea unor militanți kurzi și de stânga în Turcia în anii 1980 și 1990. Revenirea la viață a acestei grupări, împreună cu influența în continuă creștere a organizațiilor ultra-naționaliste în rândul emigranților turci, poate reprezenta o amenințare la adresa stabilității sociale și instituționale din Europa. În plus, ele mai cauzează și un prejudiciu de imagine actualului regim de la Ankara. Deși poate părea că nu este suficient, liderii europeni continuă să aștepte reforme concrete din partea Turciei, în linie cu criteriile de aderare la UE, și nu doar promisiunea unei schimbări.

Turcia – prinsă în limbo-ul geopolitc

Cu toate că e posibil ca reformele profunde să nu se cristalizeze niciodată sub conducerea Erdoğan-AKP, s-au făcut deja unii pași (menționați mai sus) care par să semnaleze cel puțin un fel de distanțare de Moscova. S-ar putea ca Ankara să înceapă să-și schimbe percepția, impulsionată în primul rând de către cetățeni.

Cu economia la pământ, turcii simt că lucrurile nu merg în direcția bună în viața lor de zi cu zi. Astfel, susținerea publică pentru agenda naționalistă a guvernului s-a diminuat, și din ce în ce mai mulți oameni sunt de părere acum că relansarea economiei depinde de accederea țării la Uniunea Europeană și de revenirea la un sistem de guvernare parlamentar. Deși neîncrederea în SUA și țările din vestul Europei rămâne la nivel ridicat, sondajele de opinie arată o creștere constantă a susținerii pentru accederea Turciei la UE, de peste 50% în ultimii patru ani.

Cu toate acestea, din cauza reputației regimului Erdoğan, nu sunt prea multe motive de optimism vizavi de posibilitatea reală ca țara să-și reia parcursul de reforme, în conformitate cu criteriile UE de aderare. O distanțare de Rusia, așa cum s-a demonstrat anterior, nu presupune și o apropiere de standardele elementare ale guvernării liberal-democratice.

De fapt, deschiderea aparentă a Ankarei către partenerii ei occidentali tradiționali nu poate decât să denote panica, criza identitară și pierderea direcției. După ce a implementat reforme remarcabile pe plan intern și o politică externă deschisă la începutul anilor 2000, în cele din urmă regimul Erdoğan-AKP a cedat în fața extremiștilor naționaliști. A renunțat la orientarea către vest și la schimbările liberal-democratice și a abandonat pentru o perioadă nedeterminată de timp orice soluționare politică și pe cale democratică a interminabilului “conflict kurd”. Toate acestea au fost înlocuite cu logica “Euroasianistă” avansată de naționaliștii anti-americani și anti-europeni, în ciuda avertismentelor avizate că o astfel de strategie de guvernare ar fi păguboasă pentru Turcia. Agresiunile din Siria și Libia și agresivitatea Turciei față de Israel, Egipt, Cipru si Grecia în dispute energetice din Marea Egee și estul Mediteranei n-au adus nimic bun. Astfel de atitudini și acțiuni n-au făcut decât să crească numărul de adversari și să întărească impresia că agenda actualului regim devine din ce în ce mai străină de interesele pe termen lung ale Turciei și poporului turc.

Alte articole
Oile negre ale familiei europene. Cum au găsit succesul – și au subminat UE – Viktor Orban și Boris Johnson, folosind aceleași rețete populiste

Oile negre ale familiei europene. Cum au găsit succesul – și au subminat UE – Viktor Orban și Boris Johnson, folosind aceleași rețete populiste

Boris Johnson și Viktor Orban abordează politica într-un mod similar: amândoi sunt populisti care tânjesc după lumina reflectoarelor, gata să exploateze dezbinarea din societățile lor. Cei doi împărtășesc și o ireverență față de Uniunea Europeană. Johnson a fost unul din exponenții taberei Leave, în timp ce Orban îi dă cu regularitate bătăi de cap Bruxellesului, sfidând valorile și politicile UE. Cei doi par să folosească aceeași rețetă pentru a-și consolida puterea, așa că logica dictează că și cei care li se opun vor ajunge la abordări similare.

Decăderea lui Dodon și scenariile de dinaintea furtunii politice din Republica Moldova

Decăderea lui Dodon și scenariile de dinaintea furtunii politice din Republica Moldova

Scena politică de la Chișinău este din nou în criză. Incompatibilitatea dintre președintele ales pro-european Maia Sandu și adversarii săi politici de la guvernare din tabără „establishment-ului” corupt de la Chișinău cu simpatii proruse provoacă iar clinciuri și situații greu de anticipat.

Republica Moldova și un joc de soft power à la russe

Republica Moldova și un joc de soft power à la russe

Eșecul filo-rusului Igor Dodon în alegerile prezidențiale din Republica Moldova nu pare să fi produs o supărare foarte mare la Kremlin: în loc să fie mustrat, ofițerul însărcinat cu dosarul moldovenesc (și asistarea lui Dodon în campania electorală) a fost promovat, la începutul lui martie. La prima vedere, promovarea pare să fie legată de o rotire de cadre, însă ea se înscrie într-o reorganizare mai amplă a departamentelor care se ocupă de spațiul ex-sovietic și de regiunile separatiste sprijinite de Moscova.

Dragoș Mateescu

23 Mar 2021
Dragoș Mateescu

Timp de citire: 14 min
  • Prins la mijloc între propriile ambiții și interesele puterilor globale, între provocări interne și politici eronate, actualul regim de la Ankara vorbește și se comportă din ce în ce mai haotic, urmările fiind greu de anticipat în acest moment.
  • Regimul Erdoğan-AKP a susținut cu tărie, împreună cu Qatarul, toate guvernele inspirate de Frăția Musulmană anti-Occident în țări precum Egipt, Sudan sau Libia. Președintele turc face semnul „rabia” folosit de Frăție, uneori cu ambele mâini, la toate mitingurile locale. Totuși, acest angajament presupune prelungirea unor relații anevoioase cu guvernele arabe, în special puternicele regate arabe, pentru care Frăția reprezintă o organizație teroristă. De notat că și Rusia tratează această organizație drept una teroristă, deși nu a aplicat eticheta aceasta niciodată și în cazul PKK, care mulți ani a avut un sediu la Moscova. Cu toate acestea, presiunea comunității internaționale asupra părții turce pentru a renunța la sprijinul oferit Frăției a fost un factor important care a declanșat inclinațiile autoritariste ale regimului de la Ankara.
  • La toate acestea se adaugă și frustrarea strategilor și politicienilor turci de la putere cu privire la reticența țărilor occidentale de a-și împărtăși tehnologiile militare cu Ankara. Erdoğan și înalții oficiali ai echipei sale executive invocă faptul că Pentagonul a refuzat să împartă cu Turcia tehnologia sistemelor Patriot, atunci când încearcă să justifice achiziția din 2019 a sistemelor de apărare aeriană S-400 din Rusia.
  • În ceea ce privește achiziția de tehnologii militare, Turcia a făcut mari eforturi pentru a dezvolta proiecte de cooperare și cu alți actori în afară de Rusia. După invazia rusească în estul Ucrainei și ocuparea peninsulei Crimeea în 2014, relațiile dintre Ankara și Moscova s-au răcit, iar Turcia și-a exprimat constant sprijinul pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei.
  • Anumite declarații publice și politici adoptate recent de către guvernul turc demonstrează că Ankara își curtează din nou vechii prieteni și parteneri. Acest lucru trebuie corelat și cu criza economică și financiară din ce în ce mai profundă, prăbușirea lirei începând cu august 2018 și cu slaba gestionare a problemelor economico-financiare de atunci încoace, sub presiunea unui sistem prezidențial rigid.
De ce a atacat Al Qaida Statele Unite? Legătura cu Israelul și un război al lui Saddam Hussein
De ce a atacat Al Qaida Statele Unite? Legătura cu Israelul și un război al lui Saddam Hussein

11 Septembrie 2001 marchează cel mai sângeros moment al unui jihad global proclamat de Osama bin Laden și aliații săi împotriva Statelor Unite. Teroriștii au declanșat acest atac și în numele eliberării locurilor sfinte pe care le credeau ocupate de „cruciați” și „sioniști”. 11 Septembrie i-a convins pe americani că trebuie să îi vâneze pe jihadiști în întreaga lume. După 20 de ani și mai multe războaie, din Asia Centrală și Orientul Mijlociu până în Africa, jihadul continuă.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
11 Sep 2021
Greșelile care au dus la pierderea Afghanistanului*
Greșelile care au dus la pierderea Afghanistanului*

Statele Unite au făcut trei mari greșeli în Afghanistan – două înainte de 11 septembrie, cea de-a treia după ce au invadat țara. Câte una în fiecare deceniu începând cu anii '80.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
08 Sep 2021
Cum erodează capitalul rusesc și chinezesc democrația din Serbia
Cum erodează capitalul rusesc și chinezesc democrația din Serbia

State autoritare ca Rusia și China se folosesc de capitalul pe care îl au la dispoziție pentru a-și spori influența politică. Investițiile lor și împrumuturile pe care le acordă nu sunt însă atât de avantajoase precum sunt prezentate, iar unul dintre costurile ascunse ale prezenței lor e subminarea valorilor și standardelor democratice.

Vuk Velebit
Vuk Velebit
02 Sep 2021
Cum este folosită limba română ca instrument al războiului hibrid dus de Moscova în Republica Moldova
Cum este folosită limba română ca instrument al războiului hibrid dus de Moscova în Republica Moldova

În cei 30 de ani de independență pentru Republica Moldova limba vorbită în acest teritoriu a fost folosită abil nu numai în disputele identitare interne, dar și ca instrument al războiului hibrid dus de Rusia pe teritoriul Republicii Moldova și dincolo de acesta.

Mădălin Necșuțu
Mădălin Necșuțu
31 Aug 2021