Analize

De fapt, ce este nou astăzi în Rusia? Cum a preluat regimul Putin ce a fost mai rău în epocile țarilor și comuniștilor

Președintele rus Vladimir Putin sosește la o ceremonie de promovare a ofițerilor superiori la Kremlin, Moscova, Rusia, 6 noiembrie 2019.
© EPA-EFE/MICHAEL KLIMENTYEV/SPUTNIK/KREMLIN / POOL   |   Președintele rus Vladimir Putin sosește la o ceremonie de promovare a ofițerilor superiori la Kremlin, Moscova, Rusia, 6 noiembrie 2019.

Politic, Rusia lui Putin este un conglomerat de reziduuri toxice ale diverselor epoci istorice pe care le-a traversat această țară. Din trecutul imperial, a păstrat obsesia vocației globale, dar nu și sentimentul apartenenței la Occident a elitelor sale, de unde și absența oricăror limite morale în felul în care își promovează interesele. Din cel sovietic, Putin a căutat nu doar să instrumentalizeze vestigiile simbolice ale pierdutului statut de superputere, dar și să-i facă pe ruși să creadă că acea perioadă a reprezentat apogeul existenței lor politice, sădindu-le metodic în suflete sentimentul unui paradis pierdut, care de fapt nu a existat vreodată. Putin nu a păstrat însă dorința sinceră a secretarilor generali, cu excepția lui Stalin, de a evita un nou război mondial și nici realismul atent, pe care, cu câteva excepții notabile, aceștia și-au bazat politica externă. A adăugat însă acestor reziduuri cinismul și viclenia, specifice lumii interlope, peste care a așezat atent iluzia puterii și a bogăției, în spatele căreia nu este decât ruina și putregaiul corupției generalizate.

Imperiul și conducătorul au fost întotdeauna mai importante la ruși decât binele individual

Atunci când în 1993, cu puțin înainte de adoptarea Constituției care consfințea de fapt renunțarea Rusiei la iluziile democratice, președintele Elțîn a reclamat necesitatea unei noi „idei naționale”, care să umple vidul ideologic create de căderea comunismului, a devenit destul de repede evident că noua ideologie trebuia să se bazeze pe moștenirea imperială și pe necesitatea unei puteri centrale dictatoriale. Imediat, ministrul de externe de atunci al Rusiei, Andrei Kozîrev, a oficializat doctrina intervenției în sprijinul „compatrioților” din „străinătatea apropiată”, așa cum Rusia numea fostele republici ale URSS, devenite independente. Odată dat semnalul, „contribuțiile” teoretice ale unor intelectuali puternic traumatizați de destrămarea Uniunii, au început să se aglomereze. În 1995, Natalia Narochnițkaia lansa „Actul cu privire la unitatea poporului rus”, prin care rușii erau declarați „popor împărțit” cu drept inalienabil la reunificare. La sfârșitul anilor ’90, Piotr Ședrovițki lansa și el conceptul de „lumea rusă”, care susținea folosirea comunităților rusești din străinătate, cu scopul creării unei rețele de sprijin a Rusiei. Alexandr Panarin, un filosof transformat din susținător al reformelor în teoretician al conservatorismului, prorocea și el vocația imperială a Rusiei pravoslavnice, menită să se împotrivească activ globalismului american.

Realitatea este că indiferent de numele care l-au purtat – narodnicism, socialism, bolșevism sau paseismul sovieto-imperial – niciuna dintre ideologiile care au făcut carieră în Rusia nu s-au revendicat de la ideea binelui individual. În mijlocul fiecărei dintre ele – poate cu excepția utopiei anarhice țărănești, atât de populară în Ucraina Războiului Civil – nu se afla individul ci o imaginară comunitate, pe care rușii nu au format-o niciodată.

Menirea tuturor regimurilor politice din Rusia, indiferent de coloratura ideologică pe care au avut-o și de obsesiile pe care s-au fundamentat, a fost de fapt aceea  de a împiedica formarea unei societăți civile, care să fie capabilă să-și gândească destinul în afara cadrelor impuse de stat. O societate rusă, populată cu indivizi prea puțin dispuși să plătească prețul imperiului, care constă în absența libertății și în negarea fericirii individuale, ar fi una aflată în conflict ireductibil cu puterea politică.

Că s-a numit imperiu, uniune sau federație, puterea rusă și-a dorit întotdeauna să aibă o economie puternică și o armată redutabilă, pentru a le pune în slujba cuceririlor externe și controlului intern, ignorând de fiecare dată faptul că acestea presupun existența unor societăți pe măsură. Imperiul poate fi clădit și menținut pe spatele iobagilor atâta vreme cât aceștia cred în proveniența divină a puterii și în existența unei Rusii protejate de însuși Dumnezeu. Deși vraja dumnezeirii rusești începuse să se destrame încă din timpurile imperiale, bolșevismul a fost cel care a spulberat iremediabil credința rușilor în destinul lor colectiv, protejat de divinitate. Mesianismul revoluționar, care i-a luat locul pentru scurt timp, a fost repede înlocuit, sub presiunea realității,  cu forța pură a statului și de dogma infailibilității liderului, ambele impulsionate de constrângere. La aceste trei elemente se reduce și astăzi esența sistemului politic aflată în uz la Moscova.

Reforma, ultimul refugiu al autocraților

Reforma nu este calea pe care Rusia să poată fi schimbată. Pentru conducătorii rușilor, reformele au fost ultimul refugiu în calea pierderii puterii, la care au apelat doar atunci când toate celelalte încercări de a le evita au dat greș. Rusia întreprinde reforme, deseori fără a le duce la capăt, doar atunci când pierde războaie, iar autocrația se află în pericol de moarte. La baza impulsului reformator stă nu dorința de modernizare a țării ci nevoia liderilor săi de a mai „cumpăra” timp pentru a-și consolida puterea aflată în pericol. 

De abia atunci când toate „roadele” participării Rusiei în războaiele napoleoniene au fost risipite, odată cu temuta cavalerie cazacă, de acuratețea și rapiditatea armelor britanice și franceze, sub zidurile Sevastopolului, în Războiul Crimeii (1853-1856), noul împărat, Alexandru al II-lea a fost nevoit să înceapă modernizarea țării. Ca și astăzi în Ucraina, în spatele impresiei de putere pe care o degaja „jandarmul Europei”, stătea o armată dotată cu armament vechi, neantrenată și comandată de ofițeri dornici să obțină, cu orice preț, atenția și favorurile oamenilor influenți, gata oricând să-și asasineze soldații în șarje pe cât de curajoase, pe atât de absurde. De abia când expansiunii europene a Rusiei i s-a pus stavilă prin Pacea de la Paris, fapt care a permis și apariția României moderne, noul autocrat a găsit de cuviință să abolească dependența țărănimii, să acorde autonomie universităților și independență judecătorilor. „Jugul de la Paris” nu a oprit însă expansiunea Rusiei spre alte zări. Ea avea să continue în Asia Centrală și Caucazul de Nord, acolo unde rușii se confruntau cu un inamic mult mai slab dotat, deși de multe ori vitejia acestuia a compensat absența armamentului modern și organizarea eficientă.  

Pentru nefericitul Nicolae al II-lea, reformele au început de abia după ce japonezii au reușit să anihileze flota rusă din Pacific, prin îndrăznețele atacuri de la Port Arthur și Chemulpo, în februarie 1904, eveniment ce-și va pune serios amprenta asupra gândirii militare nipone. După o serie de confruntări navale și terestre, în care rușii au fost învinși, în 1905, cu ajutorul SUA, Imperiul Rus a reușit performanța să piardă războiul și să câștige pacea, încetând însă să mai fie o putere semnificativă în Regiunea Pacificului. În timp ce infatuații și incompetenții diplomați ruși nu făceau decât să ironizeze tradiționalismul japonez și să le respingă acestora pretențiile, la scurt timp după terminarea războiului viitorul general american Douglas MacArthur a sosit la Seul, în calitate de aghiotant al tatălui său, care fusese trimis de Washington pentru a evalua puterea navala japoneză și tacticile folosite. Avea să fie exact locul ales de Douglas MacArthur pentru a-și debarca soldații, în timpul Războiului din Coreea (1950-1953), în timp ce Nicolae al II-lea a tratat războiul cu Japonia ca pe un accident de parcurs.

Aceasta până când, după sângeroasa represiune a manifestației din fața Palatului de Iarnă, din ianuarie 1905, Petersburgul și apoi marea parte a Rusiei europene au fost cuprinse de greve. A fost nevoie de transformarea revoluției într-o mișcare națională în Polonia, Finlanda și Georgia, dar și de apariția sovietelor în Rusia și Ucraina, astfel încât sub spectrul prăbușirii imperiului, Nicolae al II-lea să „dăruiască” Rusiei un soi de monarhie constituțională, în care Împăratul păstra însă rolul dominant. Odată înăbușită revoluția, în 1906, curajosul și radicalul Piotr Stolîpin a trecut la formarea unei clase de proprietari de pământ, pentru a lărgi astfel baza socială a monarhiei, dar și pentru a reduce imensa tensiune politică din satele Rusiei europene. Acordarea dreptului de retragere din obște – forma de administrare colectivă a pământurilor țărănești - a însemnat și începutul populării Siberiei, odată cu extindere căii ferate care o traversa, proaspeții împroprietăriți aflându-se deseori într-o condiție asemănătoare cu cea a exilaților.

Transformarea dezastrului rusesc din Primul Război Mondial în revoluție, dar mai ales victoria lui Stalin împotriva lui Hitler, i-au împiedicat pe liderii rușilor să învețe ceva din istorie. De abia după secătuirea economică a Uniunii Sovietice în Afganistan și mai ales după stupida catastrofă de la Cernobîl, Mihail Gorbaciov s-a văzut nevoit să apeleze la reforme. Ca și Războiul Crimeii, cel din Afganistan a pus în evidență slăbiciunile armatei imperiului. Planificarea puternic influențată de schemele propagandistice, neglijarea constantă a minimelor norme de securitate, trâmbițarea unor victorii imaginare – așa cum au fost cele legate de Podișul Peshavar – și folosirea necugetată a resurselor și a oamenilor, au dus la demoralizarea Armatei Roșii și la apariția unui viguros curent contestatar, inițiat de mamele și de soțiile soldaților sovietici. La multe luni după explozia de la Cernobîl, despre care însuși Gorbaciov spunea că l-a convins să meargă pe calea reformelor, în decembrie 1986, aceasta avea să aprobe represiunea sălbatică a manifestanților din Alma-Ata, adunați să ceară Moscovei numirea unor cadre de conducere din rândul kazahilor.

Încercările disperate de a-și salva puterea și Uniunea, chiar cu prețul renunțării la partea europeană a imperiului, cucerită în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, aveau să-l ducă însă la o serie de decizii fatale, intrând în cele din urmă în conflict cu naționalismul rusesc. Acestuia, Gorbaciov nu a mai avut nici puterea și nici voința să îi reziste, văzându-se nevoit să accepte dezmembrarea URSS, în urma unei ceremonii aproape sordide, desfășurată în mijlocul unei păduri, la Belovej. Este exact locul unde Putin i-a propus Președintelui Ucrainei ca delegațiile celor două țări să se întâlnească, pentru începerea „tratativelor de pace”, la scurt timp după atacul Rusiei împotriva Ucrainei. Speranța lui Putin, de a începe refacerea Imperiului Rus exact acolo unde a fost desființat cel sovietic, a fost din nou contrazisă de o realitate pe care continuă să nu o accepte.    

Răzbunarea Moscoviei: Ivan cel Groaznic a impus un model de a guverna care a influențat conducătorii ruși până la Putin

În pofida faptului că împărăția lor s-a întins deseori în cele mai îndepărtate zări ale Pământului și a opulenței afișate, stăpânitorii rușilor au gândit lumea asemenea despoților unui mic ținut, în care puterea este nesigură ca fumul, iar pretendenții mulți și înverșunați. Identificându-se pe sine cu statul, liderii rușilor au făcut din protejarea propriei persoane prima rațiune a acestuia, căutând să mențină în mințile supușilor convingerea că lor nu le poate urma decât haosul, anarhia și distrugerea.

Putin nu este nici reîncarnarea lui Hitler și nici cea a lui Ginghis Han. El este doar întruparea stafiei lui Ivan cel Groaznic, care-i bântuie pe toți cei care au condus Rusia.

Războiul pe care astăzi îl duce în Ucraina a fost pornit din fricile care l-au apăsat și pe Ivan cel Groaznic, atunci când a hotărât distrugerea Novgorodului.

Republică negustorească aflată la mijlocul traseului comercial care lega Imperiul Bizantin de Scandinavia, celebrul drum „de la varegi la greci”, Novgorodul a fost organic legat economic și politic de Occident. Întinzându-și stăpânirea în perioada sa de glorie – sec. XII-XIII – între Marea Baltică și Munții Ural, Novgorodul a evoluat pe coordonate civilizaționale fundamental diferite de cele ale Moscoviei. În timp ce Ivan I Kalita al Moscoviei primea în 1328 de la Marele Han titlul de Mare Cneaz al Vladimirului, odată cu dreptul de strânge pentru mongoli birurile de pe toate „pământurile rușilor”, Novgorodul desfășura un intens comerț cu Liga Hanseatică, de unde și preluarea formelor occidentale de organizare politică. Spre deosebire de moscoviți, care s-au inserat organic în aparent distanta dar eficienta stăpânire mongolă, Novgorodul a devenit reflexia occidentală a vechilor ruși. În timp ce Ivan Kalita îi îndemna pe boierii ruși să cumpere cât mai mulți robi de la mongoli pentru a popula Moscovia, femeile din Novgorod dețineau proprietăți, făceau afaceri și compăreau în fața judecăților în procese civile legate de rele tratamente aplicate de soți, unde cereau despăgubiri în bani pentru insultele aduse.

Sfârșitul occidentalismului organic în Rusia l-a adus Ivan al III-lea, în urma războiului pe care acesta l-a dus între 1477 și 1478 împotriva Novgorodului, pentru a anula alianța orașului cu Marele Duce al Lituaniei și Rege al Poloniei, Cazimir al IV-lea. După înfrângerea armatei Novgorodului, teritoriile sale au devenit domeniu ereditar al cnejilor Moscoviei, iar orașului i s-au impus biruri, care împreună cu interdicția de a mai desfășura comerț direct cu hanseaticii, au grăbit decăderea acestuia. Asemenea lui Putin astăzi, ca să-și păstreze aura de „salvator” al ortodoxiei, Ivan al III-lea avea nevoie de mai mult decât de „trădarea” orașului, justificându-și post-factum campania printr-o „iminentă” convertire în masă a locuitorilor Novgorodului la catolicism.   

Dispariția a ceea ce mai rămăsese din fosta republică negustorească a fost „contribuția” lui Ivan al IV-lea cel Groaznic la consolidarea Țaratului Rus. În 1570, sub pretextul unei alte iminente trădări – certificată de o scrisoare apocrifă către polonezi, semnată de episcopul Pimen al Novgorodului – acesta și-a trimis opriciniki, ordinul militar-călugăresc cu ajutorul căruia își exercita puterea, să șteargă de pe fața pământului Novgorodul. Orașul a fost incendiat, locuitorii trecuți prin sabie, bisericile jefuite, iar clopotele lavrelor coborâte și duse la Moscova. Beciurile „opricinikilor” lui Maliuta Skuratov – numit „maliuta” ca urmare a faptului că era deosebit de scund, așa cum mult mai târziu lui Ejov avea să i se spună „piticul sângeros” – erau deja ticsite de „trădători” și „complotiști”, despre care țarul nu se mai sătura să afle. Drumul către Novgorod a fost marcat de multe alte „fapte de vitejie” ale opricinikilor, care tratau orașele rusești asemeni cuceririlor străine. Orașele Klin, Tveri, Mednoe și Torjok au fost și ele jefuite, iar în decembrie 1569, aflat în campanie, Maliuta Skuratov și-a găsit timp să-l sugrume pe fostul Mitropolit al Moscovei, Filip, închis și el pentru „trădare” într-o mânăstire de lângă Tveri, pentru vina de a-l fi înfruntat pe țar.

Avea să treacă mai puțin de un an până când opriciniki se vor acoperi de rușine, refuzând să-l înfrunte lângă Moscova pe Hanul Crimeii, Devlet Ghirai, eveniment care va consemna ieșirea acestora din mila țarului și începutul decăderii lor. Desființarea corpului avea să se petreacă abia în 1572, atunci când armatele țarului, conduse de cneazul Mihai Vorotînski, cel pe care Ivan l-a rechemat din exil pentru a-l salva, l-au înfrânt lângă Moscova pe Devlet Ghirai, punând capăt iluziei lui Ivan al IV-lea că poate supune singur țara.

Efortul lui Ivan cel Groaznic de a strânge toate „pământurile rusești” prin sabie și teroare au secătuit Rusia și pe oamenii săi. La scurtă vreme după moartea acestuia, în 1584, țara avea să intre nu doar într-o acută criză dinastică, dar și într-o lungă perioadă de decădere, marcată de catastrofe naturale, lupte intestine și cuceriri străine, cunoscută sub numele de „vremurile tulburi”.

Istoria nu se repetă, însă forțele sale acționează dincolo de ciclurile dictate de acțiunea unor personalități puternice. Moscovia lui Putin va ieși din noua încercare de masacrare a Novgorodului, care a luat astăzi forma Ucrainei occidentalizate, nu doar înfrântă militar și economic, dar mai ales falimentară moral. În pofida încercărilor sale de a lăsa moștenire războiul cu Occidentul, prin articularea unei ideologii de stat care, fie că acceptăm sau nu, se fundamentează pe precedente istorice solide, Putin este cel după care în Rusia vor veni noi „vremuri tulburi”. Occidentalizarea organică a rușilor are un precedent istoric, dar el este firav și respins de fapt de tradiția istorică larg acceptată. În dimensiunile sale geografice de astăzi și cu o memorie istorică în centrul căreia stau ideea autocratică și obsesia imperială, rușii singuri nu au cum să părăsească spirala care-i duce invariabil spre noi și noi forme de organizare despotică. Complici și în măsură egală victime ale tiranilor care i-au condus, rușii își găsesc deseori alinare pentru ingrata condiție în care istoria i-a pus în întinderea stăpânirii lor asupra oamenilor liberi. Orbiți de falsa strălucire a imperiului, pe care nu îl pot concepe decât în formă fizică, ei își alimentează astfel propria sclavie, pregătindtronul pentru noi și noi tirani.  

EBOOK> Razboi si propaganda: O cronologie a conflictului ruso-ucrainean

EBOOK>Razboiul lui Putin cu lumea libera: Propaganda, dezinformare, fake news

Cosmin Popa

Cosmin Popa




Urmareste-ne si pe Google News

Timp de citire: 14 min
Presa rusă independentă, despre luxul familiei lui Putin și pregătirile lui Lukașenko de război
Presa rusă independentă, despre luxul familiei lui Putin și pregătirile lui Lukașenko de război

Apropiații lui Putin își procură nestingheriți bunuri de lux din Occident, scrie presa rusă independentă. Veridica a selectat și articole despre noua cultură rusă, orientată spre propagandă, și pregătirile de război ale Belarusului.

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
14 Jun 2024
Presa pro-Kremlin, despre cum se încearcă anihilarea Rusiei și a celor care o simpatizează
Presa pro-Kremlin, despre cum se încearcă anihilarea Rusiei și a celor care o simpatizează

Presa pro-Kremlin continuă să promoveze narațiunile propagandistice în care Rusia apare ca victimă, nu ca agresor, iar popoarele ex-sovietice ca moldovenii și rușii sunt persecutate pentru a șterge legăturile istorice.

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
07 Jun 2024
Presa rusă independentă explică de ce este epurată armata rusă și care sunt limitele sale
Presa rusă independentă explică de ce este epurată armata rusă și care sunt limitele sale

Armata rusă este epurată pentru că puterea e mai importantă decât câștigarea războiului, scrie presa independentă, care apreciază că armata își va atinge limitele anul viitor. Veridica a ales și articole despre aliații Rusiei și secretomania prin care regimul încearcă să își ascundă problemele.

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
31 May 2024
Presa pro-Kremlin: bancuri tratate drept știri și povești cu implicarea NATO în război
Presa pro-Kremlin: bancuri tratate drept știri și povești cu implicarea NATO în război

Ibrahim Raisi a fost asasinat, afirmă propaganda rusă, care dă drept știre un banc. Veridica a selectat și articole despre implicarea NATO în războiul din Ucraina și „exploatarea” Moldovei de către România.

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
24 May 2024