Analize

Toată ura din lume: Armenia vs. Azerbaidjan*

Toată ura din lume: Armenia vs. Azerbaidjan*
© EPA-EFE/ROMAN ISMAYILOV   |   Militarii azeri poartă portrete ale militarilor și civililor uciși în timpul celui de-al Doilea Război din Karabakh la marșul comemorativ de la aniversarea începerii războiului în centrul orașului Baku, Azerbaidjan, 27 septembrie 2021.

Susține jurnalismul independent

Fraților, când eram eu mic dar tot gras, cam prin clasa a opta, m-am certat cu unu’ din banca din spate. Prima zi ne-am înjurat, a doua ne-am împins și, din a treia zi, am început să construim planuri de răzbunare și de atac. Amândoi veneam la școală pregătiți de măcel. Din fericire, la examenul de capacitate, unii dintre noi au avut note bune și dușmanul meu abia dacă a luat notă de trecere. Așa am ajuns prin licee diferite, altfel ne-am fi păruit până astăzi. Dacă oamenii pot pune cu ușurință kilometri între ei, cu statele nu e deloc la fel de simplu. Când două state se urăsc degeaba și planifică răzbunări și atacuri, nimeni nu poate să ia țara și să plece de acolo. Ceea ce rămâne în urmă sunt orașe și sate distruse, sute, dacă nu mii de oameni morți și răniți și foarte, foarte mulți refugiați care trebuie să își ia viața de la zero. A, și mai e ceva: multă ură care se transmite la fel de puternică și între copiii, nepoții și strănepoții celor două tabere. Un sentiment care o să erupă din când în când, cu aceleași efecte dramatice.

Nu puține țări au ajuns în situația asta de ură și violență la foc mic pe motive uitate, cu războaie pornite cu mult în urmă. Poate cel mai reprezentativ caz este cel al conflictului din Nagorno-Karabah dintre Armenia și Azerbaidjan, despre care o să vă povestesc astăzi. O istorie în care fiecare parte crede că e singura care are dreptate și pentru asta e dispusă să se păruiască până la chelie cu inamicul său de moarte.

Conflictul e departe de a fi încheiat așa că, după ce vedeți clipul, ca sa ramaneti la curent cu ce se intampla prin Caucaz, si nu numai, puteti urmări continuarea poveștii citind articolele scrise de experții de la veridica.ro, o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est.

Să începem cu întrebarea evidentă: ce e Nagorno-Karabah? Apropo, știu că în română se spune Karabahul de Munte, dar, în cazul de față, prefer denumirea internațională. Răspunsul scurt ar fi că este o regiune muntoasă din Caucaz - zona aia dintre capătul opus față de Constanța al Marii Negre și Marea Caspică, unde era marginea din dreapta a hărților Europei pe care le aveam noi prin școli și unde nici nu ne gândeam să ne uităm. Pentru cele două țări, regiunea asta e crema din gogoașă sau carnea dintre burger. Partea fără de care viața n-are gust. Fiecare vrea să fie a lui, chiar dacă asta înseamnă război. Ca orice conflict din istorie, rădăcinile sale coboară în trecut, fiind într-un fel...

Teritoriul tuturor 

Ok, acum că am reușit să enervez pe oricine este implicat emoțional în această dispută, hai să discutăm și istorie de pe margine. Adică, în cazul meu, de la vreo 1700 de kilometri distanță, cam cât sunt în linie dreaptă de la București până la Stepanakert, capitala regiunii Nagorno-Karabah. Pe scurt, și Armenia și Azerbaidjan privesc cu rânvă curvească și mângâie blând harta când ochii cad peste regiunea asta. Și pentru că totul se petrece ca într-un meci de box, cu multe runde, în care victoria pare să fie când a unuia, când a altuia, hai să vedem care sunt jucătorii. 

În colțul din dreaptaaa: Armenia. Unul dintre cele mai vechi state din lume, a cărui capitală – Erevan – a fost fondată în urmă cu aproape trei milenii. Asta ca să știm cu ce date lucrăm. Teritoriul populat de armeni s-a aflat mereu la răscruce de imperii, fiind ocupat de perși, apoi de Alexandru Macedon și mai târziu de romani. De la sfârșitul secolului al IV-lea a intrat în sfera de influență a Imperiului Persan și, odată cu expansiunea musulmană din secolele VII-VIII, în cea a califatelor și a Imperiului Otoman. Și așa avea să rămână mai bine de un mileniu. Asta super simplificând, că nu vreau să intru acum în detalii și să fac povestea și mai complicată decât o să vedeți că este deja. 

Sunt două detalii care au marcat identitatea națională armeană. Mai întâi că, în ciuda repetatelor ocupații ale puterilor din  jur, au existat și perioade în care au statul armean s-a configurat într-o formă oarecum independentă. Așa au fost, de exemplu, Regatul Armean din secolul al II-lea înainte de Hristos, pe vremea când strămoșii noștri făceau tuneluri dacice și se-nchideau la Fazan cu „mânz”, sau Regatul Armean al Ciliciei de la începutul celui de-al doilea mileniu, când alți strămoși ai noștri o ardeau așa tare pe întuneric, încât nu a rămas nicio atestare documentară exactă. Iar al doilea aspect este dat de religia creștină, pe care Regatul Armean a adoptat-o oficial în 301, fiind practic primul stat creștin din istorie. Identitatea asta religioasă va juca un rol esențial în definirea naționalismului armean și în conflictele ulterioare cu celelalte state vecine, majoritatea musulmane.

Influența otomană avea să dispară la începutul secolului al XIX-lea, când pe scena internațională a mai apărut un actor cu gura mare și ambiții și mai și: Imperiul Rus. După câteva războaie ruso-otomane, teritoriul armean a intrat sub puterea țarilor. Până în 1917, când n-au mai fost țari. De fapt, pe fondul revoluției bolșevice, o vreme n-a mai fost nimic, așa că armenii au crezut că e momentul potrivit și au pus-o de o republică democrată armeană. Era prea frumos să fie adevărat și au înțeles asta în toamna lui 1920, când țara a fost invadată din vest de turci și din nord și est de sovietici. O parte din teritoriile din vest au fost cucerite de Ankara și așa au rămas și astăzi. De aceea, muntele Ararat - un loc considerat atât de sfânt pentru armeni încât și l-au pus pe stema țării – se vede din Erevan, dar se află dincolo de granița turcă. Asta nu a fost singura dramă suferită de armeni din partea vecinilor din vest: între 1915 și 1923 autoritățile turce au pus în aplicare așa-numitul Genocid Armean, când aproape un milion și jumătate de armeni au murit ca urmare a deportărilor, foametei sau masacrelor. O pagină atât de neagră a umanității, încât este de necrezut că și astăzi Turcia o neagă cu vehemență, cu toate că majoritatea statelor lumii o recunosc. Dacă sunteți fani ai primelor piese System of a Down, probabil povestea asta vă sună cunoscută, pentru că solistul, Serj Tankian, este un luptător al acestei recunoașteri.

Majoritatea teritoriului armean a fost inclus după 1922 în URSS, inițial ca parte din Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană, iar din 1936 ca Republica Sovietică Socialistă Armenească. Sub comunism, viața a mers pe coordonatele cunoscute: s-au construit fabrici și uzine, s-au dezvoltat orașele și a existat o represiune continuă asupra populației, inclusiv deportări după cel de-al Doilea Război Mondial.

Chiar și așa, existența unui stat propriu, fie el și în interiorul URSS-ului, a reprezentat ani buni un miraj pentru armenii din diaspora, poporul unde mai toate numele se termină în „ian”. Iar unii s-au întors în Armenia, inclusiv din România, numai să constate că lucrurile nu stăteau deloc bine. Iar asta era cel mai bine descris în scrisorile cu mesaje ascunse, trimise de armenii repatriați celor care voiau să se întoarcă în țara natală:

Scria Simon, pentru succesivii săi cititori, sovietic (adică cenzura) și român (ruda din țară a expeditorului), în armenește: „Aici e foarte bine. Avem de toate. Vine multă lume pe la noi. De pildă domnul Carne (în românește, pentru cititorul de acasă) vine cam o dată pe lună. Domnul Brânză (asijderea) cam o dată pe săptămână”.

[...]

Alteori, textul era scris mai fără ocolișuri: „Uneori, seara, ne amintim de cei de-acasă. Să treceți neapărat și să transmiteți complimente din partea noastră domnului Staipelochian”. (Varujan Vosganian – Cartea șoaptelor)

Așa că armenii din restul lumii stăteau pe loc, și încă mai stau, formând și astăzi una dintre cele mai active și prospere emigrații. Pentru cei din interiorul țării, lucrurile au început să se schimbe în anii ‘80, pe fondul Perestroikăi și Glasnostului, celebrele reforme ale lui Gorbaciov, care, vrând să make URSS great again, a făcut taman pe invers. După dispariția uniunii sovietice, armenii și-au declarat independența pe 23 august 1990, confirmată peste un an și o lună de un referendum național.

Cei treizeci de ani de democrație nu au fost neapărat cea mai liniștită perioadă, fiind marcată de o tranziție complicată de la economia centralizată la cea liberă, cu multă corupție, nesiguranță și sărăcie. Viața politică a fost și încă este marcată de scandaluri și acuzații de fraudă la alegeri. Și, ca în orice republică ex-sovietică ce se respectă, și de asasinate politice. În 1999, un grup de cinci bărbați înarmați au intrat în Parlamentul de la Erevan și i-au împușcat mortal pe primul-ministru Vasgen Sargsyan și pe alți șapte oficiali, rănind alte câteva zeci. Totul s-a terminat după ce însuși președintele Robert Kocharyan a negociat cu teroriștii, ceea ce, bineînțeles, a dus la fel de fel de teorii ale conspirației. Peste toate astea, viața post-sovietică a Armeniei a fost influențată de conflictul din Nagorno-Karabah cu oponentul din colțul din stângaaa...

Azerbaidjan. Azerbaidjanul este vecinul din est al Armeniei, fiind o țară care are granițe comune cu Iranul, Georgia, Rusia și Marea Caspică. Bonus, mai are și o enclavă undeva mai spre vest, între Armenia, Iran și, foarte important, Turcia. Și spun foarte important pentru că, într-un fel, azerii sunt pentru turci ceea ce basarabenii sunt pentru români. Cele două limbi sunt foarte similare, ambele popoare sunt musulmane și ambele state sunt laice. Dar, mai ales, azerii și turcii sunt popoare foarte înrudite din punct de vedere etnic. Atât de apropiate, că deseori se vorbea de un singur popor aflat în două state separate. 

Așa cum probabil intuiți, Azerbaidjanul a fost mereu legat de vecinii săi non-creștini. Acum două milenii, teritoriul era sub stăpânirea Imperiului Persan, trecând apoi sub controlul diferitor dinastii locale. Prima schimbare majoră s-a petrecut odată cu expansiunea musulmană din secolul al VIII-lea, care, în ciuda unor cochetări cu creștinismul a câtorva căpetenii, a definit fundalul religios al acelui spațiul geografic. Iar a doua transformare a avut loc la începutul celui de-al doilea mileniu, când ceea ce este astăzi Azerbaidjanul a intrat sub stăpânirea Imperiului Selgiuc, prilej cu care au fost aduse aici comunități turcice. Cu timpul, acestea au asimilat elementul local de origine persană, rezultând caracterul etnic din prezent.

La fel ca Armenia, și Azerbaidjanul a fost cucerit de Imperiul Țarist la începutul secolului al XIX-lea, că doar n-or fi zis generalii ruși „nu” la niște plajă în plus la Marea Caspică. Asemenea Armeniei, a încercat să-și croiască propriul drum după Revoluția Bolșevică, tentativă care s-a concretizat numai pentru câteva zeci de luni. Și tot la fel ca Armenia, a fost cucerit de Armata Roșie în 1920 și încorporat în URSS până în 1991, când autoritățile de la Baku și-au declarat independența. În primii ani post-sovietici, Azerbaidjanul a cunoscut niște șocuri majore: aproape că era anul și lovitura de stat (reușită sau eșuată, după caz). Primele alegeri au fost însoțite de multiple acuzații de fraudă, la care s-a adăugat și o creștere rapidă a corupției. Însă cam atât a fost cu alegerile libere și senzația de democrație, pentru că puterea a fost preluată în 1993 de Heydar Aliyev, fost ofițer KGB și fost lider al Republicii Socialiste Sovietice Azerbaidjan, iar după moartea sa, petrecută zece ani mai târziu, de fiul său Ilham Aliyev[LV1] . Vă dați seama cam câtă libertate este pe acolo dacă e aceeași familie la putere de aproape trei decenii. Pe de altă parte, Azerbaidjanul este poate cea mai secularizată țară musulmană din lume și beneficiază de o economie relativ solidă, bazată de exploatarea petrolului și a gazelor naturale.

Acum că știm jucătorii, hai să vedem și care-i miza, ce-i Nagorno-Habarn-am. Pardon, Nagorno-Karabah. 

Denumită deseori de armeni „Arțah”, provincia pe care o denumim astăzi Nagorno-Karabah a făcut parte din marele imperiu armean încă din secolul al II-lea înainte de Hristos. Adică de pe vremea când bunicii lui Burebista nu erau încă în planificarea familială a străbunicilor lui Burebista. În primele secole ale primului mileniu, s-a aflat în stăpânirea puterii sasanide, păstrându-și însă poziția de centru cultural și spiritual al armenilor, fiind de altfel și locul unde a apărut prima școală publică armeană. De-a lungul evului mediu, teritoriul a fost mereu loc de confruntări, trecând succesiv sub controlul Imperiului Selgiuc, al mongolilor, al dinastiei azere safavide, al diferitelor principate armene și al hanatelor turcice. Pentru armeni, regiunea și-a consolidat rolul de centru religios și cultural, aici și în zonele adiacente fiind ridicate mănăstirile Amaras, Yeghishe Arakyal, Katarovank și impunătoarea Gandzasar. Pentru azeri, provincia și, în special, vechea capitală Shusha au reprezentat leagănul culturii naționale, datorită poetei Khurshidbanu Natavan și scriitorului Uzeyir Hajibeyov, dar și muzicii tradiționale specifice regiunii. Același izvor pentru două râuri diferite. 

Din punct de vedere economic, provincia-problemă nu are prea multe resurse. Doar ceva cupru și aur, dar nu atât de mult încât să o vrem băgată în patrimoniul Unesco. O parte din terenuri sunt acoperite de păduri, dar nici lemnul nu e atât de mult încât să treacă tiruri după tiruri cu copaci tăiați. Asta și pentru că, deși nu e făcută neapărat pentru căruță și măgar, infrastructura rutieră nu e prea strălucită. Dacă am juca Age of Empires pe zona Caucazului, n-am fi tentați să cucerim provincia Nagorno-Karabah. Dar asta pentru că nu suntem azeri sau armeni și, implicit, pentru că teritoriul respectiv nu reprezintă ceva care să ne stârnească naționalismul și spiritul de luptă. Cearta a fost la ordinea zilei în ultima sută de ani, începând cu...

Confruntările din 1918-1920

Treaba e simplă: odată ce nu a mai fost big brother-ul cel dintâi, adică Imperiul Rus (care trecea momentan printr-un război civil), azerii și armenii s-au luat la harță pentru Nagorno-Karabah. Chiar și în acest vid de putere, fiecare parte a încercat totuși să-și găsească aliați: azerii se bizuiau pe frații lor turci, iar odată ce Imperiul Otoman a fost învins în Primul Război Mondial, locul lor a fost luat de englezi că na, petrolul ăla nu se exploatează singur. Britanicii mai aveau și o altă motivație în sprijinirea azerilor: împiedicarea unei expansiuni bolșevice, mai ales că tovarășii lui Lenin și Stalin îi sprijineau discret pe armeni. Parcă ar fi o telenovelă, nu? 

Acum, trebuie să mai știți un lucru: de fiecare dată, conflictele din Nagorno-Karabah au însemnat masacre, pogromuri și epurare etnică. La începutul lui 1918, armenii au avut inițiativa, ceea ce a dus la așa-numitele Evenimente din Martie, când peste 10 000 de azeri și alți musulmani au fost uciși la Baku. Aproape în oglindă, peste jumătate de an au avut loc Evenimentele din Septembrie, când o armată otomană-azeră a recucerit Baku și a masacrat tot vreo 10 000 (dacă nu și mai mult) de armeni. Să nu rămână nimeni dator.

Cu toate că abia reapăruseră ca state de sine stătătoare, și Armenia, și Azerbaidjan și-au încordat mușchii pe provincia asta și și-au mobilizat armatele, pregătindu-se de ciomăgeală. În viziunea autorităților de la Erevan, Nagorno-Karabah nu doar că avea o populație majoritar armeană, dar, prin geografia sa, reprezenta și o barieră militară defensivă. Pe de altă parte, pentru puterea de la Ganja (capitala de atunci a Azerbaidjanului), munții nu despărțeau, ci uneau populația nomadă azeră, care oricum o ardea de-o parte și de alta a așa-zisei frontiere. Așa că au declarat Nagorno-Karabah ca fiind parte din Republica Democratică Azerbaidjan, în timp ce armenii din provincie nu doar că n-au recunoscut treaba asta, ba chiar și-au declarat independența, visând la o unire cu Armenia.

Treaba a părut să se simplifice puțin odată cu sfârșitul Primului Război Mondial și, implicit, cu înfrângerea Imperiului Otoman. Simțind că inamicii au rămas fără unul dintre principalii aliați, armenii au trecut la ofensivă și au capturat aproape întreaga provincie. Când să ocupe și Shusha, principalul oraș din Nagorno-Karabah, au fost convinși de trupele britanice, care, în 1919, erau noul big brother din zonă, să aștepte viitoarea conferință de pace. Iar ei chiar i-au crezut. Ceea ce a dat timp azerilor să se organizeze și să preia treptat controlul asupra întregii regiuni, mișcare care a culminat, în martie 1920, cu masacrul din Shusha al armenilor. Între 23 și 26 martie 1920, aproape întreaga populație armeană a orașului a fost lichidată:

Soldații și locuitorii azeri au transformat cartierele armenești ale Shusha într-un iad. Circa 20 000 de clădiri au fost incendiate, inclusiv biserici, școli, biblioteci, prăvălii și case particulare. Episcopului Havan, unul dintre susținătorii unei apropieri față de populația azeră, i-a fost tăiată limba înainte să fie decapitat, iar capul să fie expus într-o țeapă pe străzile orașului. Șeful poliției, Avetis Ter-Ghukasian, a fost ars de viu, fiind practic transformat într-o torță umană, și mulți alți intelectuali armeni s-au numărat printre cele 500 de victime. (Richard Hovannisian - The Republic of Armenia, vol. III, p. 152)

Asta dacă au fost numai 500, că alte surse avansează mii de morți în rândul populației armene și tind să le dau dreptate acestora din urmă. Dintr-o populație de peste 40 000 de oameni, cam fifty-fifty armeni-azeri, poate cu o ușoară majoritate armeană, au mai rămas în oraș numai câteva mii de azeri și alți musulmani. Dintr-un oraș înfloritor, Shusha s-a transformat într-o așezare fantomă și niciodată nu și-a mai revenit după acest eveniment tragic. Că asta face războiul: distruge.

Intrăm în faza „când doi se ceartă, al treilea câștigă”. Ocupate să se războiască unul cu celălalt, Armenia și Azerbaidjan au fost cucerite de trupele bolșevice. Și dintr-o confruntare între două state independente, încercând să ia fiecare mai mult teritoriu de la celălalt, s-au trezit republici socialiste sovietice în cadrul URSS-ului. Adică surori de beretă, foame și teroare. Evident, armonia asta era forțată și nu a reprezentat decât o pauză până la...

Războiul din 1991-1994

Ca să înțelegem cum animozitățile dintre Armenia și Azerbaidjan au degenerat în război, trebuie să vedem ce s-a întâmplat după ocupația sovietică de la începutul perioadei interbelice. Cum ambele state deveniseră republici socialiste sovietice, n-a fost neapărat ușor de găsit un răspuns la întrebarea: a cui este Nagorno-Karabah? Dar, ca în orice regim dictatorial, soluția a venit de sus, „că așa vrea șefu”, și s-a executat cu plăcere, cum altfel: Stalin a hotărât ca teritoriul să fie Regiunea Autonomă Karabahul de Munte (Nagorno înseamnă muntos în rusă) și să facă parte din Azerbaidjan. Ba mai mult, a avut grijă ca granița să fie trasată astfel încât satele azere de la margine să intre direct în componența Azerbaidjanului, ceea ce a făcut ca populația armeană să reprezinte peste 90% din cei aproximativ 130 000 de locuitori. Adică azeri cu numele, dar armeni cu neamul și credința.

Cele aproape șapte decenii de stăpânire sovietică au însemnat o lungă perioadă de tensiuni naționaliste. Pe de o parte, autoritățile de la Baku au dus o politică sistematică de deznaționalizare a armenilor din regiune și de creștere a populației azere. Au fost aduși coloniști din Azerbaidjan, ridicând populația azeră la circa un sfert din totalul locuitorilor și au fost demolate satele armene, sub pretextul urbanizării teritoriului. Ba mai mult, protestele liderilor armeni au fost etichetate drept acțiuni naționaliste antisovietice și tratate cu o considerabilă brutalitate. Adevărul este că nici armenii nu au stat cu brațele încrucișate, la o cafeluță, o măslină și-un coniac Ararat. Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, liderul sovietic armean Grigory Arutinov, i-a cerut lui Stalin să transfere Nagorno-Karabah de la Azerbaidjan la Armenia, însă Stalin nu era vreun peștișor de aur, ci un dictator mustăcios care avea alte griji atunci. Gen să se răzbune pe nemții pe care tocmai îi învinsese, să impună comunismul prin estul Europei, să se pregătească de un al treilea război mondial cu burghejii occidentali. Așa că probabil a zis „iar Nagorbo-Karabah? Pe bune?”. Și apoi un simplu „niet”. De altfel, și în 1965, un grup destul de numeros de oficiali comuniști armeni au cerut ca regiunea lor să aibă o mai mare autonomie față de Azerbaidjan, însă, din nou, Moscova nu a crezut în lacrimi și tot ce a făcut a fost să-i mute disciplinar în Armenia pe câțiva dintre semnatarii petiției. Vă e dor de patria-mamă? Poftim în patria-mamă!   

Cum în anii 80 Gorbaciov a început să mai schimbe mașina numită URSS pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, ca să nu moară motorul, în februarie 1988, armenii din Nagorno-Karabah au ieșit în stradă cerând separarea de Azerbaidjan și unirea cu Armenia. Peste câteva zile, demonstrații similare au avut loc și la Erevan și în alte orașe armene. Bulgărele fusese rostogolit, iar membrii parlamentului local au votat cu o covârșitoare majoritate o rezoluție de unificare cu Armenia. Vă dați seama cât de încântați erau azerii să vadă toate astea. Mai ales că tocmai aveau loc Jocurile Olimpice de iarnă din Canada. Așa că a fost suficientă o scânteie să aprindă focul naționalismului și totul să escaladeze. Cum puterea sovietică încă nu dispăruse, multe confruntări au avut loc între azeri și trupele de poliție, acestea din urmă având misiunea să readucă pacea între popoare. Au rezultat zeci de răniți, atât polițiști, cât și azeri, și armeni civili. Ba mai mult, la 27-28 februarie 1988, în orașul azer Sumqayit, membrii minorității armene au fost atacați pe stradă și în locuințele lor, ca revanșă pentru un presupus azer ucis de armeni în Stepanakert. Până a intervenit Moscova, cel puțin 26 de armeni și 6 azeri au murit. Asta după datele oficiale, însă estimările vorbesc de câteva sute de victime. Din nou, ca să nu rămână datori, și armenii au făcut în martie 1988 ceva asemănător în localitatea Gugark, unde vreo 11 sau 21 (estimările variază) de azeri au fost uciși de populația majoritară armeană. Și ca un prolog la aceea ce avea să urmeze, în septembrie 1988, toți armenii din Shusha au fost expulzați din oraș, iar același lucru s-a petrecut cu toți azerii din Stepanakert, capitala sovietică a regiunii. Nici nu se prăbușise URSS-ul bine, că armenii și azerii deja furaseră startul la cearta pe moștenirea imperiului sovietic. 

În ciuda unei relative acalmii, viitorul nu suna deloc bine. În noiembrie 1989, administrația azeră și-a întărit controlul asupra regiunii Nagorno-Karabah și, în răspuns, parlamentul de la Erevan și liderii armeni din provincia disputată de cele două state au convenit unirea teritoriului cu Armenia. Doi ani mai târziu, pe fondul dispariției URSS-ului și al independenței fostelor republici sovietice, guvernul de la Baku a retras orice formă de autonomie a provinciei, încercând o asimilare forțată. Drept răspuns, nici trei săptămâni mai târziu, armenii din Nagorno-Karabah au ținut un referendum al cărui rezultat – ce surpriză – consfințea unirea cu Armenia.

Și în loc să spună „let’s agree we disagree” și să mănânce o pizza și să bea un aperol-spriț, Armenia și Azerbaidjan au început războiul. N-avea cum să fie pace, de vreme ce niciunul nu voia să cedeze, ba mai mult, elicopterul care aducea o delegație ruso-azeră a fost doborât, se pare, de trupele armene. În prima parte a lui 1991, inițiativa a aparținut azerilor, care beneficiau de sprijinul trupelor sovietice, însă odată cu disoluția URSS-ului, armata armeană și milițiile locale armene din Nagorno-Karabah au trecut la ofensivă. Ambele părți au beneficiat nu doar de armamentul pe care îl moșteniseră după dispariția URSS-ului, dar au și cumpărat alte arme, tancuri și alte echipamente pe care tinerii soldați ruși și le vindeau pe câteva ruble ori pe o sticlă de votcă. Să facă și băieții un ban cinstit, nu? În plus, ambele tabere și-au procurat armament din exterior: azerii au cumpărat din Turcia și Israel, în timp ce armenii au beneficiat de sprijinul diasporei (de care vă spuneam că era numeroasă și activă), dar și al Rusiei, mai ales că intraseră în sfera sa de influență, nu atât datorită religiei comune, cât de teama unei invazii a Turciei.

În anii următori, fiecare a încercat orice ca să îl facă pe celălalt să cedeze. Spre exemplu, armenii au utilizat mercenari ucraineni și ruși, în timp ce azerii au beneficiat de ajutorul luptătorilor ceceni și al mujahedinilor din Afghanistan (alianțe bazate pe solidaritatea religioasă, după cum cred că v-ați dat seama deja). Ba mai mult, fiecare a întreprins masacre ale civililor din tabăra opusă și a utilizat zonele rezidențiale ca scut uman. De exemplu, azerii au bombardat masiv Stepanakert-ul și alte așezări majoritar armene, în timp ce trupele armene, după ce au cucerit în februarie 1992 orașul Hodjalî, au ucis câteva sute de civili azeri. Știu că în război nu e nimeni sfânt, dar aici parcă s-au încăpățânat și unii, și alții să demonstreze asta.

De altfel, în prima parte a lui 1992, inițiativa militară a fost cu desăvârșire a armenilor, care au înregistrat câteva victorii spectaculoase (ceva gen 6-0 într-un derby Steaua-Dinamo), reușind să cucerească și o parte a teritoriului național azer, aflat între Armenia și regiunea Nagorno-Karabah. Adică au părăsit incinta, vorba aia. Puterea de la Baku a încercat în vară o contraofensivă, stopată însă de armeni, care au beneficiat de sprijin militar rus. Iarna următoare a fost probabil cea mai grea pentru toată lumea implicată în conflict. Supusă unei blocade economice coordonate de Turcia, principalul aliat al adversarului său, Armenia a trecut printr-o criză puternică. Dar nici Azerbaidjanul nu se simțea mai bine, chiar dacă stătea pe niște resurse de petrol și gaze uriașe. Vechea infrastructură sovietică nu mai permitea exploatarea într-un mod profitabil, iar occidentul nu se grăbea să investească într-o zonă de conflict, unde nu era clar cine va fi la butoane luna următoare. Așa că azerii și, în special, armenii, chiar și dacă erau departe de zona de conflict, au avut de suferit din cauza lipsei energiei și a produselor alimentare. Un fel de festivalul Nostalgia, faza pe căldură și mâncare. Unde mai pui că zeci de mii, dacă nu chiar sute de mii de refugiați trăiau în tabere mizere, unde până și Hotelul Cișmigiu din piesa cu același nume ar fi părut un stabiliment de lux. Such a lovely place, such a lovely place.

În 1993, ofensiva armeană a continuat, mai ales pe fondul dezbinării interne din Azerbaidjan, unde liderii politici și militari își petreceau timpul învinovățindu-se pentru înfrângerile de pe front. Trupele armene au continuat să avanseze pe teritoriul național azer, părând în unele momente că nu se vor opri până nu ajung la Baku. Așa că Turcia s-a pregătit de invazie, pentru a-și sprijini aliatul, însă Rusia și-a manifestat foarte clar susținerea pentru Armenia, stopând astfel un atac al guvernului de la Ankara. În paralel, azerii au tot încercat diferite ofensive, un fel de „ai, n-ai mingea, dai la poartă”, ca să îl cităm pe Hagi. Însă fie au avut un succes limitat, fie s-au încheiat dezastruos, cu sute de morți și răniți.

După șase ani de conflict, în mai 1994, Grupul Osce de la Minsk, format din reprezentanți ai Franței, Statelor Unite și Rusiei, aceasta din urmă fiind evident liderul, a reușit să convingă cele trei părți să semneze un armistițiu. Stați, știu ce vreți să mă întrebați: Armenia, Azerbaidjan și care mai era, Zaiafet, a treia parte? Păi regiunea Nagorno-Karabah, care se afirma acum ca stat independent sub denumirea de Republica Arțah. Cool, nu? Asta a fost soluția de compromis găsită în urmă cu aproape trei decenii. Oricum, teritoriul funcționa în mod independent, chiar dacă, și ulterior, majoritatea statelor lumii îl considerau tot parte a Azerbaidjanului, așa cum avea să fie reconfirmat în mai multe declarații ale Consiliului de Securitate al ONU. Din punct de vedere diplomatic, câștigătorul era Rusia. Se mai îndoia cineva? Exact, acea Rusie slăbită și săracă din vremea lui Elțîn, care încă se lupta cu depresia post-URSS. Acordul din 1994 a fost însă medicamentul de care avea nevoie: chiar dacă nu mai era capabilă să intervină militar, dincolo de un sprijin punctual acordat Armeniei, Rusia reușise să joace din nou rolul de super-putere care își păstrează influența asupra vecinilor săi. Once fabulous, always fabulous.

La o primă vedere, victoria Armeniei în războiului din 1991-1994 a fost neașteptată: capturase nu doar regiunea Nagorno-Karabah, dar și aproximativ 10% din teritoriul național azer, realizând o unire teritorială cu Republica Arțah. Iar asta în condițiile în care o proporție semnificativă a armatei sale a fost blocată la granița de est, în eventualitatea unui atac turc. Sunt trei explicații pentru acest rezultat:

  1.     Profesionalismul. Chiar dacă au avut o armată mai redusă numeric, Armenia a avut trupe mai bine pregătite. Gândiți-vă că, spre finalul războiului, azerii aruncau în luptă băieți de 16-17 ani, cu o instrucție minimală (dacă era). Și-i trimiteau așa, cu brațele fluturând, ca pe stegarul lui Ștefan cel Mare din stand-up-ul lui Costel.
  2.     Dotarea. Când au plecat la război, armenii nu prea aveau armament (doctrina sovietică nu prevedea păstrarea de armament pe teritoriul armean). S-au descurcat băieții și au făcut rost și de la ruși, și de la emigrația armeană, dar grosul a venit fix de la adversari. Trupele armene au capturat zeci de tancuri și tunuri, dar și mii de puști, pistoale și grenade de la trupele azere care se retrăgeau în dezordine.
  3.     Motivația. Și asta e cea mai importantă. Nu, pe bune, chiar asta a contat foarte mult. Când s-a anunțat încheierea acordului din mai 1994, mulți azeri s-au bucurat că s-a terminat războiul, în timp ce aproape toți armenii erau dispuși să mai lupte încă de trei ori pe atât. Sau, cum o anticipase Andrei Sakharov,

Pentru Azerbaidjan, Nagorno-Karabah este o chestiune de ambiție, în timp ce pentru armenii din Nagorno-Karabah, este o problemă de viață și de moarte.

Care au fost urmările acestui război? Undeva între 20 și 30 000 de militari armeni și azeri au murit. Sute de civili armeni și azeri au fost masacrați. Aproape un milion de azeri au fost nevoiți să-și părăsească locuințele și să se refugieze în Azerbaidjan, în timp ce aproape 400 000 de armeni au făcut același lucru, dar în sens invers (o mică parte s-a întors după încheierea ostilităților). Efectele astea dramatice se văd cel mai bine în schimbările din Shusha. După ce cu patru ani înainte, orașul era complet azer, ca urmare a expulzării armenilor, după capturarea sa în 1992 de armata de la Erevan, localitatea a devenit 100% armeană, căci azerii au fost obligați să-și părăsească locuințele, iar în locul lor au fost aduși armeni.

Regiunea Nagorno-Karabah a continuat să existe ca regiune independentă – așa-numita Republică Arțah, chiar dacă mai toată lumea zicea „Basarabia e...”, scuze, „Nagorno-Karabah e Azerbaidjan”. În plus, Armenia a rămas și cu controlul teritoriului național azer ocupat, realizând astfel o legătură directă cu provincia respectivă. Asta în condițiile în care armenii de o parte și de alta își doreau o unificare ca la carte, ceea ce ar fi încălcat însă acordul de pace, ar fi supărat pe toată lumea și ar fi fost motiv de un nou război.

Totodată, în Nagorno-Karabah și în celelalte zone cucerite, noile autorități au demarat o politică de armonizare cu Armenia. Adică de armenizare. Frate, cât am așteptat să fac gluma asta. Urmele azerilor au fost șterse, iar numele orașelor au fost schimbate: Agdam a devenit Akna, Lachin s-a transformat în Berdzor sau Zangilan a început să fie cunoscut drept Kovsakan. Și, vorba poeziei, vreme trece, vreme vine: au plecat azerii din localitățile respective și au venit armenii în locul lor.

În timp ce armenii ștergeau prezența azeră din Nagorno-Karabah și din zonele ocupate, azerii făceau același lucru cu moștenirea istorică armeană din teritoriul Azerbaidjanului: sute de pietre de mormânt armene, multe vechi de sute de ani, au fost distruse, ca de altfel și monumente istorice importante pentru cultura armeană.

După război, Azerbaidjanul a intrat în faza Alexandru Lăpușneanu, mai ales odată cu preluarea puterii în 2003 de către Ilham Aliyev, al patrulea și actualul președinte al țării. Adică azerii s-au pregătit să se întoarcă și să-i popească pe armeni. Au putut face asta în special datorită relansării economice. Vedeți voi, după sfârșitul războiului, au început investițiile masive în industria de petrol și gaze, ceea ce a dus la stabilitate financiară și la o creștere semnificativă a economiei azere. Așa că au avut de unde să bage bani în sectorul militar. În anii 2010, guvernul de la Baku a crescut exponențial cheltuielile cu înzestrarea și pregătirea armatei, ajungând să aloce sectorului militar de șase ori mai mult decât administrațiile de la Erevan. Astfel, Azerbaidjanul a cumpărat din Turcia și Israel arme moderne, gen drone și chestii d-astea de secol XXI. Nici Armenia nu a stat cu mâinile în buzunar, dar dacă mai voia să îl aibă oarecum aliat pe Vladimir Putin, atunci trebuia să cumpere armament rusesc. Iar Moscova i-a dat armament vechi la prețul unuia aproape nou. Adică i-a dat kilometrajul înapoi și i-a zis că tancul ăsta l-a folosit o bătrânică din Germania, mergea o dată pe săptămână cu el până la piață și înapoi, nimic serios la bujii sau la frâna de pe spate.

Iar acum să nu vă imaginați că pe granița armeano-azeră a fost pace. Nicidecum și asta în special după mijlocul anilor 2000, când președintele azer a avut o serie de declarații în care a lăsat clar să se înțeleagă că problema Nagorno-Karabah e departe de a se fi încheiat. Confruntări au avut loc în 2008, în 2014 și, mai ales, în 2016, când au fost câteva zile de lupte serioase, încheiate cu zeci de răniți și morți de fiecare parte și cu o respingere a atacului azer de către trupele armene. A fost însă suficient ca azerii să înțeleagă că încă nu sunt pregătiți pentru o victorie clară și sigură, iar armenii să creadă că ulciorul merge de fiecare dată la apă. Asta până la...

Războiul din 2020 

Dacă în 1994, zona Caucazului era un soi de grădină de vară a Rusiei, în ultimii ani a mai apărut cineva care se vrea superputere: Turcia. Regimul de la Ankara a furnizat armament modern Azerbaidjanului, dar și asistență în ofensiva din 2020. În ce măsură și sub ce forme, este neclar – depinde pe cine întrebi și de partea cui este. Pe lângă legătura etnică și alianța tradițională cu Azerbaidjanul, Turcia a mai avut un motiv să se implice în reaprinderea acestui conflict: contrabalansarea puterii Rusiei, mai ales că nu era la primul episod de acest gen, cele două țări mai având dispute indirecte în anii precedenți și în Siria, și Libia.

Așadar, conflictul înghețat a devenit dintr-odată fierbinte rău: la 27 septembrie 2020, Azerbaidjanul a trecut la ofensivă împotriva armatei armene și a trupelor Republicii Arțah. Azerii au folosit drone cu care sondau pozițiile inamice, apoi le bombardau cu precizie și, după ce dispozitivele defensive armene erau distruse, intrau cu tancurile și infanteria. Blitzkrieg, frate! Dacă în nord au înaintat ceva mai greu, asta și din cauza teritoriului montan, în sud au trecut ca prin brânză. În fața dronelor și a rachetelor azere, armele armenilor păreau bețe și pietre. Asta în ciuda unei mobilizări masive a armenilor (aproape toți tinerii fiind trimiși pe front) și a unei rezistențe puternice a comunității armene din regiunea Nagorno-Karabah, descrisă cel mai bine de Valeri Karapetian, un frizer armean din Stepanakert:

Aici este casa mea. M-am născut aici. O să mor aici.

Oricum, nu mai era ca în 1993-1994, când armenii voiau să lupte până în pânzele albe, iar azerii mai mult trăgeau spre casă. De data asta, toți erau acolo, pe teren, își doreau mai mult victoria. Uite ce spunea Andrei Buzanov, un ofițer azer de 37 de ani:

[Nagorbo-Karabah] este pământul meu. Este datoria mea civică să-mi protejez patria și oamenii. Am cerut să merg acolo. Eu și tovarășii mei de arme, eram nerăbdători să luptăm, dar nu ne-au trimis, pentru că erau destui oameni. Am aplicat de trei sau patru ori și abia după aceea am fost trimiși în zona de luptă [...] Ca orice persoană normală, nu sunt un susținător al războiului, pentru că văd un număr mare de familii ucise, rănite, destrămate,. Războiul este înfricoșător, dar în acest moment fiecare azer este gata să-și apere patria și să o apere până la capăt. Karabah a fost întotdeauna teritoriul Azerbaidjanului și va fi întotdeauna.

Adevărul este că nici nu începuseră bine luptele, că la 8 noiembrie trupele azere capturau Shusha. Și ce a urmat vă dați seama, nu? Toți armenii out, iar în locul lor au fost aduși azeri. Pierderea unui oraș atât de important a fost picătura care a umplut paharul pentru armenii care părea complet lipsiți de apărare în fața azerilor.

Așa că a doua zi, pe 9 noiembrie 2020, între Ilham Aliyev, președintele Azerbaidjanului, și Nikol Pashinyan, primul-ministru al Armeniei, se semna un acord de încetare a focului, mediat de nimeni altul decât Vladimir Putin, prevederile documentului fiind acceptate imediat și de autoritățile de la Stepanakert. Armenia își recunoștea înfrângerea surprinzătoare, rapidă și categorică. Toate teritoriile azere ocupate în 1994 reveneau sub controlul guvernului de la Baku, la fel ca partea de sud din regiunea Nagorno-Karabah, unde deja intrase armata azeră. Nu este de mirare că Azerbaidjanul s-a considerat marele câștigător al conflictului, sărbătorind acest lucru printr-o paradă militară spectaculoasă la Baku. Dar nu a fost singurul. Rusia a obținut ceea ce nu reușise în 1994: să-și trimită vreo 2000 de soldați în regiune, știți voi, „trupe de menținere a păcii”, dar care, de fapt, sunt un simbol al puterii și al influenței regimului Putin. Iar Turcia nu doar că și-a sprijinit decisiv aliatul, dar a obținut și o legătură rutieră directă cu Azerbaidjanul. Singurul jucător care a pierdut a fost Armenia. Războiul din 2020 și deznodământul său au fost un șoc pentru societatea armeană. După încheierea acordului din 9 noiembrie, mii de oameni furioși au luat cu asalt clădirile guvernamentale, cerând socoteală pentru înfrângerea catastrofală.

Și știți cum a fost războiul din 2020? Exact ca toate celelalte de dinaintea sa. Spre exemplu, cu acuzații de încălcare a convențiilor internaționale (pe care, e drept, niciunul dintre cele două state nu le-au semnat). Armenii spun că azerii au atacat capitala regiunii Nagorno-Karabah cu bombe cu dispersie, care sunt interzise de majoritatea statelor lumii și au atacat zonele rezidențiale. Același lucru l-au făcut se pare și armenii, asupra orașelor Gandja și Tartar din interiorul Azerbaidjanului. Apoi armenii i-au acuzat pe adversari de utilizarea bombelor cu fosfor în atacul asupra orașului Shusha, iar azerii au făcut același lucru cu armenii când s-au referit la bombardamentul asupra unui sat din districtul tătar al Azerbaidjanului. Numeroase cimitire și biserici creștine ale armenilor au fost distruse de trupele azere, în timp ce armenii care se retrăgeau își ardeau casele și distrugeau tot (inclusiv copacii din curte îi tăiau) ca să nu rămână nimic inamicilor lor. Ștefan cel Mare, cu strategia pământului pârjolit și-a fântânilor otrăvite, era mic copil pe lângă armeni. Toate artefactele istorice valoroase, cum ar fi picturile și pisaniile din secolul al XIII-lea de la mănăstirea armeană Dadivank din districtul Kalbahar din Azerbaidjan, au fost scoase în grabă și duse în teritoriul rămas sub control armean.

Căci, din nou, războiul asta a produs: distrugere, moarte și durere. În cele șase săptămâni de conflict, au murit peste zece mii de soldați, din ambele tabere, și mulți alții au fost răniți. În special în rândul armenilor, mulți au murit din cauza lipsei unei îngrijiri medicale adecvate, căci, în urma bombardamentelor, spitalele au fost nevoite se funcționeze în buncăre, iar operațiile aveau loc în săli care nu m-ar fi mirat să aibă mai multe bacterii decât spitalele noastre. Dar măcar acolo era război în toată regula.

Și dacă unii s-au dus pe front să lupte (iar o parte dintre ei nu s-a mai întors niciodată), alții au încercat să fugă de război, mai ales după ce casele le-au fost distruse. Voit sau nu. Peste 100 000 de armeni au devenit refugiați și același lucru s-a întâmplat și cu circa 40 000 de azeri. Și știți care e ironia? Că unii dintre ei, și dintr-o parte și din alta, au ajuns în aceeași tabără de refugiați, fiind despărțiți de câteva rânduri de sârmă ghimpată. Abia atunci au văzut pentru prima dată cum arată oamenii din societatea adversă, pe care nu îi văzuseră, nu îi cunoscuseră, dar pe care îi urau de moarte. Și, ca să închei, o să-l citez pe Moțu Pittiș, care spunea că...

Sfârșitul nu-i aici

Situația nu are cum să rămână așa, căci mereu va fi o parte care câștigă și una care pierde. Prima va încerca să-și consolideze puterea și să-și apere teritoriile obținute, „curățând” zona de orice element al adversarului, în timp ce cealaltă își va plănui revanșa. În termeni reali, în noiembrie 2020 s-a încheiat un armistițiu și nu o pace. De fapt, fraților, cuvântul pace nici nu cred că există și mi-e teamă că nici nu va exista prea curând în dialogurile – alea care sunt – între Erevan și Stepanakert, pe de o parte, și Baku, pe de cealaltă.

În fond, nimeni nu vrea pace. Rusia? De ce? Dacă ar fi pace, cui i-ar mai vinde armament, că se pare că nu doar Armeniei i-a furnizat, ci și Azerbaidjanului, care căuta să-i intre în grații, ca un trubadur mimând amorul. În plus, o zonă instabilă va avea mereu nevoie de un tătuc care să aibă grijă ca copiii să nu julească prea tare cu bețele alea frumoase pe care li le-a făcut cadou. Și cine să fie ăla? Parcă îl și aud pe Putin: pick me! Pick me! Cine altcineva să mai vrea pace? Turcia? Păi și cum să-și mai încordeze mușchii ca un băiat la sală și să întrebe „oglindă, oglinjoară, cine e cel mai puternic din regiunea asta?”. Ei, e Rusia momentan, dar vrea și Turcia. Nici trupele de mercenari și alți contractori privați nu vor pace. Ce vă mirați? În 2020, se pare că ambele părți au folosit, chiar dacă nu admit sub nicio formă, trupe de mercenari. Și dacă n-ar fi război, oamenii ăia ar rămâne fără loc de muncă. Mai trag un glonț, mai lansează o rachetă, mai mănâncă și ei o pâine, nu?

Și unde duce asta? Păi, remember Shusha? La începutul Primului Război Mondial, orașul număra peste 40.000 de locuitori. După pogromul armenilor din 1920, a urmat o decădere economică și demografică, ajungându-se la o populație de puțin peste 5000 de oameni. În perioada sovietică, Shusha și-a mai revenit, ajungând la aproape 17 000 de locuitori, însă după expulzarea minorității armene, a scăzut la 15 000. Patru ani mai târziu, azerii au obligați să plece și în locul lor au venit vreo 3000 de armeni. Iar anul trecut, după cucerirea orașului de către Azerbaidjan, locuitorii armeni au fost expulzați. Ca să-i parafrazez pe băieții de la Travka, mai e cineva în orașul acesta?

Cam asta e, fraților, probabil o să mai auziți în anii sau în deceniile următoare de Nagorno-Karabah. La fel cum o să auziți și de Donețk și Luhansk din estul Ucrainei. Sau de Abhazia și Oseția de Sud din Georgia. Să sperăm că nu și de Transnistria. Că astea sunt „binefacerile” hotărârilor lui Stalin și ale URSS-ului. Țineți minte, războiul poate fi la o secundă de pace distanță.

 

*Aceasta este transcrierea materialului video realizat de Zaiafet în parteneriat cu Veridica. Materialul a fost redactat de Lucian Vasile.  

EBOOK> Razboi si propaganda: O cronologie a conflictului ruso-ucrainean

EBOOK>Razboiul lui Putin cu lumea libera: Propaganda, dezinformare, fake news

Horia Sârghi

Horia Sârghi




Urmareste-ne si pe Google News

Timp de citire: 37 min
  • Ocupate să se războiască unul cu celălalt, Armenia și Azerbaidjan au fost cucerite de trupele bolșevice. Și dintr-o confruntare între două state independente, încercând să ia fiecare mai mult teritoriu de la celălalt, s-au trezit republici socialiste sovietice în cadrul URSS-ului. Adică surori de beretă, foame și teroare. Evident, armonia asta era forțată și nu a reprezentat decât o pauză până la războiul din 1991-1994.
  • Cum ambele state deveniseră republici socialiste sovietice, n-a fost neapărat ușor de găsit un răspuns la întrebarea: a cui este Nagorno-Karabah? Dar, ca în orice regim dictatorial, soluția a venit de sus, „că așa vrea șefu”, și s-a executat cu plăcere, cum altfel: Stalin a hotărât ca teritoriul să fie Regiunea Autonomă Karabahul de Munte (Nagorno înseamnă muntos în rusă) și să facă parte din Azerbaidjan. Ba mai mult, a avut grijă ca granița să fie trasată astfel încât satele azere de la margine să intre direct în componența Azerbaidjanului, ceea ce a făcut ca populația armeană să reprezinte peste 90% din cei aproximativ 130 000 de locuitori. Adică azeri cu numele, dar armeni cu neamul și credința.
  • Cum în anii 80 Gorbaciov a început să mai schimbe mașina numită URSS pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, ca să nu moară motorul, în februarie 1988, armenii din Nagorno-Karabah au ieșit în stradă cerând separarea de Azerbaidjan și unirea cu Armenia. Peste câteva zile, demonstrații similare au avut loc și la Erevan și în alte orașe armene. Bulgărele fusese rostogolit, iar membrii parlamentului local au votat cu o covârșitoare majoritate o rezoluție de unificare cu Armenia.
  • În anii următori, fiecare a încercat orice ca să îl facă pe celălalt să cedeze. Spre exemplu, armenii au utilizat mercenari ucraineni și ruși, în timp ce azerii au beneficiat de ajutorul luptătorilor ceceni și al mujahedinilor din Afghanistan (alianțe bazate pe solidaritatea religioasă, după cum cred că v-ați dat seama deja). Ba mai mult, fiecare a întreprins masacre ale civililor din tabăra opusă și a utilizat zonele rezidențiale ca scut uman. De exemplu, azerii au bombardat masiv Stepanakert-ul și alte așezări majoritar armene, în timp ce trupele armene, după ce au cucerit în februarie 1992 orașul Hodjalî, au ucis câteva sute de civili azeri. Știu că în război nu e nimeni sfânt, dar aici parcă s-au încăpățânat și unii, și alții să demonstreze asta.
  • Care au fost urmările acestui război? Undeva între 20 și 30 000 de militari armeni și azeri au murit. Sute de civili armeni și azeri au fost masacrați. Aproape un milion de azeri au fost nevoiți să-și părăsească locuințele și să se refugieze în Azerbaidjan, în timp ce aproape 400 000 de armeni au făcut același lucru, dar în sens invers (o mică parte s-a întors după încheierea ostilităților).
  • După război, Azerbaidjanul a intrat în faza Alexandru Lăpușneanu, mai ales odată cu preluarea puterii în 2003 de către Ilham Aliyev, al patrulea și actualul președinte al țării. Adică azerii s-au pregătit să se întoarcă și să-i popească pe armeni. Au putut face asta în special datorită relansării economice. Vedeți voi, după sfârșitul războiului, au început investițiile masive în industria de petrol și gaze, ceea ce a dus la stabilitate financiară și la o creștere semnificativă a economiei azere. Așa că au avut de unde să bage bani în sectorul militar. În anii 2010, guvernul de la Baku a crescut exponențial cheltuielile cu înzestrarea și pregătirea armatei, ajungând să aloce sectorului militar de șase ori mai mult decât administrațiile de la Erevan. Astfel, Azerbaidjanul a cumpărat din Turcia și Israel arme moderne, gen drone și chestii d-astea de secol XXI. Nici Armenia nu a stat cu mâinile în buzunar, dar dacă mai voia să îl aibă oarecum aliat pe Vladimir Putin, atunci trebuia să cumpere armament rusesc. Iar Moscova i-a dat armament vechi la prețul unuia aproape nou. Adică i-a dat kilometrajul înapoi și i-a zis că tancul ăsta l-a folosit o bătrânică din Germania, mergea o dată pe săptămână cu el până la piață și înapoi, nimic serios la bujii sau la frâna de pe spate.După război, Azerbaidjanul a intrat în faza Alexandru Lăpușneanu, mai ales odată cu preluarea puterii în 2003 de către Ilham Aliyev, al patrulea și actualul președinte al țării. Adică azerii s-au pregătit să se întoarcă și să-i popească pe armeni. Au putut face asta în special datorită relansării economice. Vedeți voi, după sfârșitul războiului, au început investițiile masive în industria de petrol și gaze, ceea ce a dus la stabilitate financiară și la o creștere semnificativă a economiei azere. Așa că au avut de unde să bage bani în sectorul militar. În anii 2010, guvernul de la Baku a crescut exponențial cheltuielile cu înzestrarea și pregătirea armatei, ajungând să aloce sectorului militar de șase ori mai mult decât administrațiile de la Erevan. Astfel, Azerbaidjanul a cumpărat din Turcia și Israel arme moderne, gen drone și chestii d-astea de secol XXI. Nici Armenia nu a stat cu mâinile în buzunar, dar dacă mai voia să îl aibă oarecum aliat pe Vladimir Putin, atunci trebuia să cumpere armament rusesc. Iar Moscova i-a dat armament vechi la prețul unuia aproape nou. Adică i-a dat kilometrajul înapoi și i-a zis că tancul ăsta l-a folosit o bătrânică din Germania, mergea o dată pe săptămână cu el până la piață și înapoi, nimic serios la bujii sau la frâna de pe spate.După război, Azerbaidjanul a intrat în faza Alexandru Lăpușneanu, mai ales odată cu preluarea puterii în 2003 de către Ilham Aliyev, al patrulea și actualul președinte al țării. Adică azerii s-au pregătit să se întoarcă și să-i popească pe armeni. Au putut face asta în special datorită relansării economice. Vedeți voi, după sfârșitul războiului, au început investițiile masive în industria de petrol și gaze, ceea ce a dus la stabilitate financiară și la o creștere semnificativă a economiei azere. Așa că au avut de unde să bage bani în sectorul militar. În anii 2010, guvernul de la Baku a crescut exponențial cheltuielile cu înzestrarea și pregătirea armatei, ajungând să aloce sectorului militar de șase ori mai mult decât administrațiile de la Erevan. Astfel, Azerbaidjanul a cumpărat din Turcia și Israel arme moderne, gen drone și chestii d-astea de secol XXI. Nici Armenia nu a stat cu mâinile în buzunar, dar dacă mai voia să îl aibă oarecum aliat pe Vladimir Putin, atunci trebuia să cumpere armament rusesc. Iar Moscova i-a dat armament vechi la prețul unuia aproape nou. Adică i-a dat kilometrajul înapoi și i-a zis că tancul ăsta l-a folosit o bătrânică din Germania, mergea o dată pe săptămână cu el până la piață și înapoi, nimic serios la bujii sau la frâna de pe spate.
  • Conflictul înghețat a devenit dintr-odată fierbinte rău: la 27 septembrie 2020, Azerbaidjanul a trecut la ofensivă împotriva armatei armene și a trupelor Republicii Arțah. Azerii au folosit drone cu care sondau pozițiile inamice, apoi le bombardau cu precizie și, după ce dispozitivele defensive armene erau distruse, intrau cu tancurile și infanteria.
Presa rusă pro-Kremlin și cea independentă, versiuni diferite despre atacul terorist de la Moscova
Presa rusă pro-Kremlin și cea independentă, versiuni diferite despre atacul terorist de la Moscova

Ucraina și Occidentul sunt responsabile de atacul terorist de la Moscova, scrie presa pro-Kremlin care preia narațiunea semi-oficială. Jurnaliștii independenți arată însă că e vorba de o campanie de dezinformare.

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
28 Mar 2024
Presa rusă independentă: Putin a câștigat alegerile trișând și încălcând legea
Presa rusă independentă: Putin a câștigat alegerile trișând și încălcând legea

Autoritățile au eliminat candidații opoziției, au schimbat legea și au încălcat secretul votului ca să se asigure că Putin va câștiga, scrie presa rusă independentă. Pentru a legitima scrutinul au fost aduși „observatori” străini aleși dintre extremiști de dreapta și oameni plătiți de Rusia și a fost lansată o amplă campanie online. Jurnaliștii independenți scriu și despre planurile lui Putin după ce a fost reales: mobilizarea a sute de mii de ruși și intensificarea războiului în Ucraina.

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
23 Mar 2024
SCIENCE+: Dezinformări în Europa Centrală și de Est
SCIENCE+: Dezinformări în Europa Centrală și de Est

Rusia este înconjurată de baze americane dotate cu arme nucleare iar refugiații ucraineni reprezintă o amenințare în țările în care se află, potrivit unor dezinformări notate de SCIENCE+ și Free Press Eastern Europe, alături de partenerii lor.

Veridica
Veridica
20 Mar 2024
Presa pro-Kremlin, dezinformări cu Republica Moldova și alegerile prezidențiale din Rusia
Presa pro-Kremlin, dezinformări cu Republica Moldova și alegerile prezidențiale din Rusia

Franța împinge Moldova spre război, scrie presa pro-Kremlin. Tot acolo, despre arestări plănuite de guvernul de la Chișinău, impunerea „agendei LGBT” și amestecul american în alegerile preziențiale din Rusia.

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
14 Mar 2024