Facebook Twitter Instagram Youtube LinkedIn

Analize

Sârbii nu vor în NATO, dar parteneriatul Belgradului cu Alianța merge mai departe

NATO Serbia
©EPA-EFE/JOHN THYS  |   Secretary General Jens Stoltenberg (L) looks on during a joint press conference with Serbian President Aleksandar Vucic (R), after their bilateral meeting at the Nato Alliance's headquarters in Brussels, Belgium, 17 May 2021.

După tensiunile din anii '90 și războiul din Kosovo, relațiile Belgradului cu NATO s-au îmbunătățit fundamental, în condițiile în care Serbia a căutat să iasă din izolarea epocii Milosevic. Parteneriatul cu NATO reprezintă o constantă a politicii Serbiei, însă relația e doar parțial asumată: autoritățile pun accentul pe neutralitatea țării, presa preferă să scrie despre mult mai firava colaborare cu Rusia, iar populația nu vede vreun câștig într-o eventuală aderare la Alianța Nord-Atlantică.

În timpul unei întâlniri recente cu președintele Aleksandar Vučić, Secretarul General NATO, Jens Stoltenberg, declara că Alianța respectă neutralitatea militară a Serbiei, iar misiunea KFOR din Kosovo este cea mai bună dovadă a acestui angajament. S-a mai subliniat faptul că relația dintre NATO și Serbia este puternică și nu afectează în vreun fel neutralitatea acesteia din urmă. Cooperarea actuală dintre cele două părți este departe de relația pe care o aveau acum trei decenii. La urma urmei, anul acesta se împlinesc cincisprezece ani de la înființarea Parteneriatului pentru Pace, un program esențial pentru cooperarea dintre Serbia și NATO.

Potrivit celui mai recent sondaj realizat de Institutului de Afaceri Europene de la Belgrad, pe o scară de la 1 la 5, relațiile dintre Serbia și NATO se situează la o medie de numai 2.25, la fel ca anul trecut. Cu toate acestea, dacă analizezi și rezultatele celorlalte trei studii precedente, devine clar că sprijinul general al populației este în creștere. Totuși, 63% din cetățeni sunt de părere că Serbia nu ar avea nimic de câștigat dacă ar adera la NATO, în timp ce 18% spun că acest lucru este posibil, iar 19% sunt nehotărâți. Este important de menționat că dintre cei intervievați, tinerii și bătrânii sunt de părere că Serbia nu poate beneficia de pe urma apartenenței la NATO. Întrebați despre reconciliere, 49% din respondenți cred că este prea devreme, chiar și după 22 de ani de la bombardarea Iugoslaviei, în timp ce 36% sprijină această idee, iar 15% nu și-au format încă o părere clară în această privință.

Sprijiniți apartenența Serbiei la NATO?

Da

Nu știu

Nu

O relație tumultoasă

De la destrămarea Iugoslaviei și până în ziua de azi, relația dintre cei doi parteneri ar putea fi descrisă ca fiind tumultoasă, oscilând între ostilitate maximă și actuala cooperare strânsă și consolidarea relațiilor. Istoria relațiilor dintre Serbia și NATO ar putea fi divizată în perioada de conflict de pe teritoriul fostei Iugoslavii, până la acordul tehnic militar, semnat în celebrul cort din baza militară NATO din Kumanovo, și perioada de reforme din Serbia pornită odată cu „Revoluția din 5 octombrie”, când s-au fixat noile obiective de politică externă a țării. Aceste obiective includ integrarea europeană și euro-atlantică și întoarcerea pe scena internațională după o perioadă de izolare și sancțiuni.

La începutul anilor nouăzeci, când a început criza iugoslavă, NATO și-a exprimat temerile vizavi de propagarea conflictului în întreaga regiune, dar mai ales în legătură cu pierderile de vieți omenești și intensificarea conflictului. Pentru prima dată în istoria ei, Alianța acționa în afara teritoriilor țărilor membre pentru a sprijini rezoluțiile ONU cu privire la Bosnia și Herțegovina. După semnarea Acordului de la Dayton, NATO și-a luat angajamentul să garanteze implementarea acestuia și toate prevederile ce țineau de latura militară a tratatului.

Al doilea moment când NATO s-a implicat activ în anii ’90 este legat de criza din Kosovo. Consiliul de Securitate ONU a condamnat inițial uzul excesiv de forță al trupelor sârbe împotriva populației civile, catalogând acțiunile KLA drept teroriste. Când situația din Kosovo s-a înrăutățit, NATO se pregătea cu pași repezi să intervină, iar la sfârșitul anului 1998 Consiliul NATO a aprobat ordinul unor atacuri aeriene. În ultima clipă s-a hotărât să se mai facă încă o încercare de a rezolva conflictul pe cale pașnică, numai cu condiția ca forțele sârbe să se retragă din Kosovo și Metohia (care formează teritoriul actualei auto-proclamatei Republici Kosovo). Momentul de cotitură a fost însă reprezentat de evenimentele tragice din satul Račak (Kosovo), și negocierile ușuate din Rambouillet, după care NATO a lansat bombardamente aeriene asupra RFI, fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU.  

După semnarea Acordului de la Kumanovo dintre coaliția internațională KFOR (condusă de NATO cu scopul menținerii păcii) și forțele armate sârbe, și adoptarea Rezoluției 1244, s-a stabilit prezența unei forțe de securitate internaționale în Kosovo sub adminisitrația ONU. NATO a preluat coordonarea misiunilor de menținere a păcii și ordinii interioare, iar campania militară împotriva RFI a luat sfârșit. După căderea regimului lui Slobodan Milošević, țara a făcut tranziția către o nouă politică externă axată pe integrarea europeană și euro-atlantică. În climatul nou-creat din 2002, au fost stabilite trei noi obiective de politică externă: semnarea Acordului de Stabilizare și Asociere cu Uniunea Europeană, apartenența la Consiliul Europei și accederea la Parteneriatul pentru Pace al NATO.

După război: Parteneriatul pentru Pace

Parteneriatul pentru Pace este programul politic-militar al NATO înființat în 1994, în baza angajamentului țărilor membre pentru respectarea principiilor democratice, cu scopul de a aduce stabilitate și a dezvolta relații între țările membre și partenerii NATO, precum și în interiorul Alianței. Aderarea la Parteneriatul pentru Pace nu presupune însă apartenența la NATO, deși foarte multe țări s-au alăturat Alianței după ce au semnat Parteneriatul pentru Pace. Traiectoria reformelor și dorința puternică de a aprofunda cooperarea cu NATO au dus la lansarea oficială a candidaturii Serbiei la Parteneriatul pentru Pace în 2003. De atunci, parteneriatul a devenit motorul reformelor instituționale, democratice și de securitate din Serbia.

Este oarecum surprinzător faptul că sprijinul pentru apartenența la NATO a fost mai mare în rândul populației sârbe după bombardamente, față de ziua de azi. Motivul poate avea legătură cu dorința nu doar a elitelor de la guvernare, ci și a cetățenilor, ca Serbia să facă parte din nou din organizații și instituții internaționale după ani de izolare și război și să se angreneze într-un proces de integrare în UE și NATO, un demers deja în curs de desfășurare în alte țări din regiune. Cu toate acestea, asasinarea primului ministru democratic al țării, Zoran Đinđic, și preluarea puterii de către noul guvern au dus la încetinirea procesului de reformă. Noul guvern a venit cu o nouă platformă ideologică, cu tentă naționalistă de dreapta, ceea ce a dus la o apropiere crescută de Rusia.

La finalul lui 2006, NATO a deschis un Oficiu de Legătură Militară la Belgrad care să sprijine reformele din sectorul apărării și să faciliteze participarea Serbiei la activitățile Parteneriatului pentru Pace. Anul următor, Serbia a aderat la Procesul de Analiză și Planificare din cadrul Parteneriatului pentru Pace (PARP), care avea rolul de a coordona și măsura eforturile de transformare a sectoarelor militare și de apărare din Serbia.

În 2007, Adunarea Națională a votat o Rezoluție pentru protejarea suveranității, integrității teritoriale și ordinii constituționale din Republica Serbia, care, în baza Articolului 6, punea accent pe decizia de a proclama neutralitatea militară a Republicii Sârbe în relația ei cu actuala alianță militară. Pe de altă parte, Strategia Națională de Securitate din 2009 prevedea măsuri suplimentare de consolidare a relațiilor cu NATO. Cooperarea a continuat odată cu decizia Serbiei de a-și deschide Misiunea din cadrul NATO.

Lideri de marcă ai Alianței și-au exprima sprijinul pentru integrarea euro-atlantică a țărilor din Balcanii de Vest și au salutat progresele înregistrate de Serbia pentru crearea unui parteneriat de durată în cadrul Summitului NATO din Țara Galilor din 2014. Dar, spre deosebire de alte țări din Balcanii de Vest, aderarea la NATO este un obiectiv mai puțin important pentru Serbia decât aprofundarea dialogului și colaborării în dosare de interes comun.

În ianuarie 2015, Serbia și NATO au semnat Planul Individual de Acțiune al Parteneriatului (IPAP), care reprezintă un cadru comun agreat prin care Serbia își prezintă obiectivele de reformă internă, iar NATO poate sprijini realizarea acestora. Intrarea în vigoare a IPAP marchează un pas uriaș înainte pentru relațiile Serbia-NATO, creând condițiile pentru consolidarea ulterioară a colaborării și îmbunătățirea dialogului politic. Șeful Reprezentanței NATO de la Belgrad, Cesare Marinelli, înțelege și el acest potențial, spunând că „IPAP reprezintă un cadru bine structurat pentru aprofundarea cooperării dintre Serbia și NATO”.

Dezvoltarea suplimentară a relațiilor Serbia-NATO s-a realizat și în urma ratificării Acordului privind Statutul Forțelor (SOFA), în baza căruia NATO beneficiază de liberă tranzitare a teritoriului Serbiei și poate folosi infrastructura militară a țării. În același an, Serbia și NATO au semnat un Acord de sprijin și achiziții pentru cooperarea din domeniul logistic. În baza acestui acord, țările membre NATO vor beneficia de aceleași privilegii și imunitate diplomatică stabilite în baza Convenției de la Viena.

Exercițiile militare reprezintă o componentă importantă a cooperării din cadrul NATO, permițând forțelor militare sârbe să fie mai bine instruite pentru a participa eficient la misiunile UE și ONU unde Serbia contribuie. Cu toate acestea, reformele sistemului de apărare și securitate reprezintă temelia acestei componente de cooperare. A fost înființat un grup de reformă Serbia-NATO în domeniul apărării pentru a oferi autorităților sârbe recomandări cu privire la reforma și modernizarea armatei, pentru a putea crea o structura defensivă modernă sub control democratic civil.

În noiembrie 2015, Secretarul General NATO Jens Stoltenberg a vizitat Serbia, subliniind importanța cooperării Serbia-NATO, dar exprimând în același timp regretul pentru toate victimele și suferințele populației civile de pe urma bombardamentelor NATO. Cu această ocazie, el a reafirmat faptul că NATO respectă decizia suverană a Serbiei de a se menține neutră din punct de vedere militar, precizând că NATO nu va insista niciodată asupra apartenenței unei țări până când nu va constata că acea țară este gata să se alăture Alianței de bunăvoie. La începutul lui 2016, Premierul Vučić a vizitat sediul NATO, aceasta fiind prima întâlnire oficială a oficialului sârb cu Consiliul Nord-Atlantic și totodată un pas înainte către consolidarea relațiilor și colaborării dintre Serbia și NATO.

Epoca Vučić: parteneriat discret cu NATO, prietenie afișată cu Rusia

Sursa: Reprezentanța NATO de la Belgrad

În ciuda dezvoltării cooperării cu NATO, instituțiile media afiliate guvernului descriu o cu totul altă situație. Cooperarea militară cu Rusia este pusă în prim plan, deși este eclipsată de cooperarea militară cu NATO. Donațiile din partea NATO și SUA, precum și numărul exercițiilor militare comune, sunt mult mai mari decât cele care implică Rusia.

Sursa: Reprezentanța NATO de la Belgrad

Vocile care sprijină și simpatizează NATO sunt mai multe, iar oamenii sunt mai deschiși și își pot imagina modalități pozitive prin care Serbia poate colabora cu NATO. În ciuda tuturor divergențelor pe care le-am văzut din 2000 încoace, cooperarea cu NATO pare să capete continuitate, iar alinierea forțelor armate sârbe la standardele NATO a atins cote maxime fără ca Serbia să fie stat membru. Desigur, elita politică a țării este cea care va decide dacă relația va continua să se bazeze exclusiv pe respectarea neutralității militare, sau dacă Serbia se va repoziționa în această privință și, pentru prima dată, va adopta o strategie de politică externă care să definească și codifice clar obiectivele ei.

 

Carte recomandata
Alte articole
SĂ FIE TOTUL CLAR. Apariția platformelor „liberale” de social media în Polonia și Ungaria

SĂ FIE TOTUL CLAR. Apariția platformelor „liberale” de social media în Polonia și Ungaria

Rețelele de socializare alternative au apărut și în țările-problemă ale UE, Polonia și Ungaria, unde dreapta și extrema-dreaptă sunt în căutarea unor platforme care să nu restricționeze postările cu un conținut radical. Aceste rețele au apărut în condițiile în care atât regimul Kaczyński, cât și cel condus de Viktor Orban, exercită deja un control semnificativ asupra mass-mediei din țările lor.

Pârghiile Rusiei la Chișinău. Cum și-a păstrat Moscova influența după independența Moldovei

Pârghiile Rusiei la Chișinău. Cum și-a păstrat Moscova influența după independența Moldovei

Republica Moldova și-a proclamat independența în contextul prăbușirii URSS, dar și ca urmare a mișcării de renaștere națională de la sfârșitul anilor '80. În cei 30 de ani care au trecut de la acel moment, Moscova a avut o serie de pârghii – o populație cu identitate incertă, conflictul înghețat din Transnistria, monopolul asupra gazelor, clienții săi politici etc. – pentru a-și menține influența în spațiul dintre Prut și Nistru.

Dincolo de naraţiunile false: Relaţiile externe ale Uniunii Europene şi Turcia

Dincolo de naraţiunile false: Relaţiile externe ale Uniunii Europene şi Turcia

Una din mantrele articulate în unele cercuri politice şi mediatice în ultimele decenii este că UE nu are o politică externă şi negociează de pe o poziţie inferioară în relaţiile ei externe. Este o afirmaţie greşită.

Vuk Velebit

20 May 2021
Vuk Velebit

Timp de citire: 9 min
  • După tensiunile din anii '90 și războiul din Kosovo, relațiile Belgradului cu NATO s-au îmbunătățit fundamental, în condițiile în care Serbia a căutat să iasă din izolarea epocii Milosevic. Parteneriatul cu NATO reprezintă o constantă a politicii Serbiei, însă relația e doar parțial asumată: autoritățile pun accentul pe neutralitatea țării, presa preferă să scrie despre mult mai firava colaborare cu Rusia, iar populația nu vede vreun câștig într-o eventuală aderare la Alianța Nord-Atlantică.
  • Este oarecum surprinzător faptul că sprijinul pentru apartenența la NATO a fost mai mare în rândul populației sârbe după bombardamente, față de ziua de azi. Motivul poate avea legătură cu dorința nu doar a elitelor de la guvernare, ci și a cetățenilor, ca Serbia să facă parte din nou din organizații și instituții internaționale după ani de izolare și război și să se angreneze într-un proces de integrare în UE și NATO, un demers deja în curs de desfășurare în alte țări din regiune. Cu toate acestea, asasinarea primului ministru democratic al țării, Zoran Đinđic, și preluarea puterii de către noul guvern au dus la încetinirea procesului de reformă. Noul guvern a venit cu o nouă platformă ideologică, cu tentă naționalistă de dreapta, ceea ce a dus la o apropiere crescută de Rusia.
  • În ciuda dezvoltării cooperării cu NATO, instituțiile media afiliate guvernului descriu o cu totul altă situație. Cooperarea militară cu Rusia este pusă în prim plan, deși este eclipsată de cooperarea militară cu NATO. Donațiile din partea NATO și SUA, precum și numărul exercițiilor militare comune, sunt mult mai mari decât cele care implică Rusia.
Al Qaida, Statul Islamic, Talibanii. De ce se luptă jihadiștii între ei
Al Qaida, Statul Islamic, Talibanii. De ce se luptă jihadiștii între ei

Acest război între extremiști musulmani poate părea bizar. Ideologiile lor sunt extrem de similare. Cea mai mare parte a luptătorilor provin din aceeași regiune și au aceeași cultură și etnie. Principalul lor inamic este Occidentul, personificat de Statele Unite – a căror retragere din Afghanistan este percepută de mulți drept o înfrângere. Rivalitatea e dată însă de unele diferențe de nuanță între modul în care văd lumea și interpretează religia și jihadul. Este și o chestiune de politică, o dispută pentru întâietate și pentru prestigiu. Este, în sfârșit, o rivalitate care o reflectă pe cea, mai veche, dintre Al Qaida și Statul Islamic.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
08 Oct 2021
Arestarea procurorului general al Moldovei: un pas spre reformă, sau o etapă a luptei pentru instituții?
Arestarea procurorului general al Moldovei: un pas spre reformă, sau o etapă a luptei pentru instituții?

Procurorul general al Republicii Moldova a fost arestat pe 5 octombrie pentru corupție. Este ultimul dintr-o serie de scandaluri legate de această instituție. Va marca el adevăratul debut al reformei în justiție, sau avem de-a face cu o nouă etapă a războiului care se poartă pentru controlul unei instituții vitale?

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
06 Oct 2021
Pionii propagandei. Mirajul șahului în perioada sovietică
Pionii propagandei. Mirajul șahului în perioada sovietică

De la Lenin încoace, o mulțime de lideri comuniști au încercat să practice și să promoveze șahul. De cele mai multe ori, acești lideri erau jucători patetici, care nu erau în stare să facă față unui turneu de șahiști de forță medie sau chiar de amatori; cu excepția, poate, a unuia organizat numai între ei, eveniment care însă n-a avut loc niciodată, cu toată prietenia socialistă dintre popoare. Ceea ce însă nu i-a împiedicat pe aceiași lideri comuniști ca în timpul Războiului Rece să facă din șah un puternic instrument de propagandă.

Ionuț Iamandi
Ionuț Iamandi
01 Oct 2021
De ce va rămâne la putere președintele Bulgariei, Rumen Radev
De ce va rămâne la putere președintele Bulgariei, Rumen Radev

Cu două luni înainte de alegerile prezidențiale, Radev este singurul candidat înscris în cursă. Cu o cotă de popularitate de peste 65%, are șanse foarte mari de a fi reales. Susținut de partidele care se opun status quo-ului de pe scena politică locală, Radev încearcă să-și construiască o reputație mai bună și o prezență pe termen lung în viața politică din Bulgaria.

Svetoslav Todorov
Svetoslav Todorov
21 Sep 2021