Facebook Twitter Instagram Youtube LinkedIn

Analize

Papa în Irak. Ce rămâne dincolo de emoție și momentele simbolice.

Papa
©Vatican News  |   Papa Francisc la Mosul

Pentru prima oară în istorie, un Papă a ajuns în Irak, în locurile unde, ne spune Biblia, a început lumea, pe urmele patriarhilor și profeților din Vechiul Testament. A fost o vizită istorică prin ineditul său, încărcată de momente simbolice și emoționante. Întrebarea este dacă dincolo de toate acestea poate, cu adevărat, să rămână ceva.

Creștini printre ruinele Grădinii Edenului

Vizita a fost prima făcută de Papă în ultimele 16 luni și cea mai periculoasă de când a preluat pontificatul. Riscurile de securitate în Irak au rămas semnificative, în condițiile în care în țară încă există celule active ale Statului Islamic, iar situația este tensionată pe fondul hărțuielilor dintre americani și milițiile șiite: aeroportul pe care a aterizat avionul papal a fost în urmă cu câteva săptămâni ținta unui tir de rachete, la fel și Zona Verde, unde s-a întâlnit cu oficiali irakieni. În afara riscurilor de sănătate au fost și cele legate de situația epidemiologică din Irak – chiar oficialul de la Vatican trimis să pregătească vizita s-a infectat cu SARS-CoV-2. Într-o țară ca Irakul este greu să impui măsuri de distanțare socială, ceea ce s-a văzut la întrunirile în aer liber la care a participat Papa, unde mulți dintre cei veniți să îl vadă nu purtau măști. După cum a mărturisit în avionul cu care s-a întors din Irak, Papa era conștient de riscurile pe care le comportă vizita – pe care a descris-o drept cea mai obositoare din câte a întreprins – însă după un proces îndelungat de reflecție și rugăciune, a decis că este mai important să meargă.

Actualul teritoriu al Irakului este una dintre primele regiuni în care a prins rădăcini creștinismul și a fost un important centru al Bisericii Orientale și nestorianismului. De altfel, cu mult înainte de apariția creștinismului, Mesopotamia era deja extrem de importantă pentru Iudaismul care stă la baza acestuia. După Palestina biblică, Mesopotamia este, probabil, cel mai important ținut din Vechiul Testament, iar autorii acestuia par să fi împrumutat mai multe mituri summeriene, cel mai cunoscut fiind cel al Potopului. Tigrul și Eufratul, care în Biblie delimitează Grădina Edenului, se află acolo (la confluența dintre cele două, unde începe Shatt al-Arabul, chiar am văzut acum 25 de ani un copac uscat despre care localnicii susțin că ar fi fost Pomul Cunoașterii), și tot de Mesopotamia este legată și legenda turnului Babel, inspirată probabil de ziguratele summerienilor. În Mesopotamia au fost Babilonul și Imperiul Asirian, ambele menționate în Biblie, iar la Mosul  a fost, până să fie distrus de Statul Islamic, presupusul mormânt al profetului Iona.

După venirea Islamului, creștinii și evreii au rezistat în continuare în regiune, fiind tolerați ca „popoare ale Cărții”, menționate în Coran. Erau, ce-i drept, cetățeni de rangul doi al diferitelor imperii musulmane care au stăpânit acele locuri: trebuia să plătească un impozit special, iar în cazul în care aveau o dispută cu vreun musulman, aceasta se judeca conform șariei. Au fost și persecuții care au vizat aceste comunități, inclusiv în secolul XX, după fondarea statului irakian modern: mii de asirieni au fost masacrați de armata regală la Simele, în anii '30. Odată cu laicizarea și modernizarea Irakului, impulsionată în bună măsură și de Baathul lui Saddam Hussein, creștinii nu prea au mai avut probleme. Mulți dintre ei erau educați și dețineau afaceri prospere (armenii, de pildă, aveau o pondere importantă pe piața aurului).

În anii ’90, când Irakul suferea din cauza embargoului și elitele începuseră să părăsească țara, creștinii încă erau o comunitate importantă în Irak, estimată la un milion și jumătate de persoane, majoritatea etnici arabi, armeni și asirieni, unii dintre aceștia din urmă prezentându-se drept  caldeeni sau nestorieni. În Baghdad erau – și sunt în continuare – zeci de biserici. Femeile și fetele creștine își asumau cu mândrie apartenența, purtând la vedere lanțuri cu cruciulițe. Unul dintre oamenii-cheie ai regimului, Tariq Aziz, era creștin.

Apoi a venit războiul din 2003 și explozia extremismului musulman. Creștinii au devenit o țintă a jihadiștilor. În 2004 a avut loc primul atac coordonat împotriva creștinilor – un val de atentate cu bombă care a vizat biserici din Baghdad și din Mosul. Au urmat campania din 2008 – 2009 care a vizat creștinii din Mosul și i-a forțat pe mulți să fugă din oraș, masacrul de la o biserică a caldeenilor din Baghdad, în 2010, atentatele de Crăciun din 2013, persecuțiile din teritoriul controlat de Statul Islamic și nenumărate alte atacuri mai mici cum a fost, de pildă, valul de asasinate ale negustorilor creștini de alcool. Toate acestea au indus o stare generală de frică, iar creștinii care au putut să o facă, au părăsit Irakul – se estimează că, în prezent, doar 250 – 300 de mii mai sunt în țară.

Momentele simbolice ale unei vizite istorice

Pentru creștinii rămași în Irak, Papa a oficiat liturghii la Catedrala Caldeeană „Sfântul Iosif” din Baghdad și pe stadionul din Erbil, capitală a Kurdistanului irakian, o regiune care, în mare parte, a fost ferită de violențele ultimelor două decenii. După liturghia de la Erbil, Papa s-a întâlnit cu tatăl lui Alan Kurdi, băiețelul-simbol al crizei refugiaților sirieni, al cărui trup lipsit de viață a fost fotografiat pe o plajă din Turcia după ce barca în care se afla cu familia s-a răsturnat. Cu doar câteva ore mai devreme, Francisc fusese la Qaraqosh, o enclavă creștină abandonată de locuitorii săi în 2014, când a năvălit Statul Islamic, și la Mosul, printre ruinele clădirilor și bisericilor distruse în timpul bătăliei cu jihadiștii.

Papa nu s-a dus în Irak doar pentru creștini. Probabil că cel mai important moment al vizitei sale a fost întâlnirea cu marele ayatollah Ali al-Sistani, lider spiritual al șiiților irakieni descris drept clericul musulman care se apropie cel mai mult de echivalentul unui Papă; niciodată în istorie nu a existat vreun contact la un așa nivel între un reprezentant al musulmanilor șiiți și un lider al Bisericii Catolice (sunniții nici măcar nu au vreun cleric de un rang atât de înalt). Influența lui Sistani trece dincolo de granițele Irakului și rivalizează cu cea a liderului suprem religios al iranienilor, marele ayatollah Ali Khamenei. Spre deosebire de Khamenei, Sistani nu vrea să instituie o teocrație și preferă să nu se amestece în treburile statului, ceea ce nu înseamnă că, atunci când a fost nevoie, nu a intervenit în viața publică: în 2005 i-a îndemnat pe adepții săi să voteze în primele alegeri organizate după căderea lui Saddam, în anii războiului civil irakian a pledat pentru moderație, iar în 2014 le-a cerut șiiților să se mobilizeze împotriva Statului Islamic, ai cărui luptători se apropiau de Baghdad. Altfel, Sistani a refuzat constant să se întâlnească cu premierii Irakului, deși toți l-au rugat să îi primească și chiar și acum a acceptat să se vadă cu Papa doar cu condiția ca niciun politician să nu fie prezent. Cei doi au transmis un mesaj de pace și reconciliere care este important într-o țară marcată de ani de zile de conflicte inter-confesionale și, în plus, le dă un impuls șiiților moderați, aflați într-un con de umbră din cauza mult mai vizibililor și mai agresivilor membri ai milițiilor.

Este relevant și locul ales pentru întâlnire: modesta locuință a lui Sistani de la Najaf, unul din cele mai importante orașe sfinte ale șiiților. La Najaf se află mausoleul primului imam, Ali, văr al profetului Muhammad pe care șiiții îl consideră succesorul de drept al acestuia; tradițiile spun că acolo unde este înmormântat Ali se află și rămășițele lui Adam și ale lui Noe. La Najaf este și cel mai mare cimitir din lume, Wadi-as-Salam, pe un pământ care ar fi fost cumpărat, acum mii de ani, chiar de patriarhul Avraam. Cei mai mulți dintre șiiții uciși în violențele ultimelor decenii au fost înmormântați în Wadi-as-Salam, iar cimitirul însuși a fost scena unor confruntări între forțele americane și Armata Mahdi, a clericului șiit Muqtada al-Sadr, în timpul bătăliei pentru Najaf din 2004.

De la Najaf, Papa s-a deplasat către situl arheologic de la Ur, unde a stat de vorbă cu creștini, musulmani și yazidi. Din nou, vorbim de un loc simbolic, dat fiind că la Ur s-a născut Avraam, patriarh al Iudaismului, Creștinismului și Islamului. Și Urul a fost marcat de război: după 2003 în zonă au fost baze ale forțelor internaționale, iar ani buni doar militarii care făceau parte din acestea au putut să viziteze ziguratul, cel mai bine păstrat din Mesepotamia.

După plecarea Papei, viitorul rămâne incert

La fel ca orice altă vizită a Suveranului Pontif, oriunde în lume, și cea întreprinsă în Irak a dat naștere unor emoții puternice; nu trebuie uitat aici că Francisc este un Papă charismatic, iar personalitatea sa îi dă un plus de consistență papalității. Creștinii irakieni au simțit că în sfârșit există cineva pentru care contează, că, totuși, nu sunt abandonați. Se prea poate ca și mulți irakieni musulmani să fi fost mișcați că o personalitate atât de importantă a ajuns în țara lor, mai ales că vizita a ieșit din tiparele celor pe care le-au făcut puținii lideri globali care s-au aventurat prin Irak în ultimele decenii: spre deosebire de Papă, aceștia s-au ținut departe de oameni, în baze unde țările lor aveau militari sau în ultra-securizata Zonă Verde din Baghdad.

Dincolo de emoții și de simbolistică nu rămân, însă, prea multe. E puțin probabil ca, după acest semnal de reconciliere, creștinii să revină în Irak: până la urmă ei nu au fost alungați de adepții moderați ai lui Sistani, ci de extremiști. Aceștia nu își vor schimba ideologiile peste noapte, cum nu o să dispară peste noapte suspiciunile față de lumea creștină, existente încă de la apariția Islamului și întărite de secole de conflict, Cruciade, perioada colonială și, mai recent, de sprijinul Occidentului pentru Israel, văzut de mulți drept răul absolut.

Jihadiștii sunniți și membrii milițiilor șiite afiliate Iranului nu vor renunța la lupta lor armată doar pentru că Papa și ayatollahul au lansat un apel la pace. Da, situația în Irak este ceva mai stabilă, dar nimic nu garantează că ea se va menține așa; nu trebuie uitat că și explozia Statului Islamic a avut loc după o perioadă de relativă stabilitate. Există în continuare mult prea multe probleme nerezolvate și nemulțumiri, mult prea multe grupuri care au, fiecare, propriile interese și mult prea multe arme, astfel încât nimeni nu poate garanta că peste trei luni sau trei ani va fi pace.

Poate că cei doi lideri religioși au reușit să miște ceva. Poate că s-a pus o primă cărămida la un viitor Irak, din care creștinii nu vor mai trebui să plece și unde ceva din această comunitate străveche va reuși să supraviețuiască. Un Irak în care nimeni nu se va mai teme că pacea reprezintă doar o pauză între două războaie și din care ura să dispară cu adevărat, nu să fie îngropată în așteptarea următoarei generații de ucigași.

Poate.

Dar nu va fi ușor.

Citește și „Muslim lives don’t matter”: cum a redeschis Trump rănile Irakului

Carte recomandata
Alte articole
Turcia: metanarațiunea naționalistă și narațiuni false care derivă din aceasta

Turcia: metanarațiunea naționalistă și narațiuni false care derivă din aceasta

Supremația statului turc – și, mai recent, a regimului Erdoğan – în fața cetățenilor este justificată cu ajutorul unor teorii ale conspirației în cheie naționalistă.

Narațiuni despre România și români în Ucraina: între reminiscențe sovietice și „rănile” Donbass-ului

Narațiuni despre România și români în Ucraina: între reminiscențe sovietice și „rănile” Donbass-ului

Ucraina pare să își fi asumat ferm parcursul – și discursul – european după Euromaidanul din 2013-2014 și semnarea Acordului de asociere cu UE în 2016. Cu toate acestea, retorica presei și a clasei politice încă sunt îmbibate cu narațiuni de sorginte sovietică. Un exemplu tipic este legat de linia discursivă dominantă cu privire la România ca stat, poporul român, istoria românilor și comunitatea românească din Ucraina.

Demos vs. stat în arena digitală: cazul Turciei

Demos vs. stat în arena digitală: cazul Turciei

Încă de la apariția internetului și dezvoltarea World Wide Web, în anii 1990, s-a crezut că acestea vor contribui decisiv la democratizarea globală a informațiilor. Și asta au și făcut inițial, demosurile din întreaga lume obținând acces fără precedent la o imensă varietate de informații în toate domeniile gândirii și acțiunii umane. Guvernele și organizațiile interguvernamentale au intrat însă și ele în această arenă digitală, iar instinctul lor a fost acela de a căuta să o controleze.

Cătălin Gomboș

11 Mar 2021
Cătălin Gomboș

Timp de citire: 9 min
  • Vizita a fost prima făcută de Papă în ultimele 16 luni și cea mai periculoasă de când a preluat pontificatul. Riscurile de securitate în Irak au rămas semnificative, în condițiile în care în țară încă există celule active ale Statului Islamic, iar situația este tensionată pe fondul hărțuielilor dintre americani și milițiile șiite. În afara riscurilor de sănătate au fost și cele legate de situația epidemiologică din Irak.
  • Pentru creștinii rămași în Irak, Papa a oficiat liturghii la Catedrala Caldeeană „Sfântul Iosif” din Baghdad și pe stadionul din Erbil, capitală a Kurdistanului irakian. Cu doar câteva ore mai devreme, Francisc fusese la Qaraqosh, o enclavă creștină abandonată de locuitorii săi în 2014, când a năvălit Statul Islamic, și la Mosul, printre ruinele clădirilor și bisericilor distruse în timpul bătăliei cu jihadiștii.
  • Probabil că cel mai important moment al vizitei a fost întâlnirea cu marele ayatollah Ali al-Sistani, lider spiritual al șiiților irakieni descris drept clericul musulman care se apropie cel mai mult de echivalentul unui Papă; niciodată în istorie nu a existat vreun contact la un așa nivel între un reprezentant al musulmanilor șiiți și un lider al Bisericii Catolice.
  • Dincolo de emoții și de simbolistică nu rămân, însă, prea multe. E puțin probabil ca, după acest semnal de reconciliere, creștinii să revină în Irak: până la urmă ei nu au fost alungați de adepții moderați ai lui Sistani, ci de extremiști. Aceștia nu își vor schimba ideologiile peste noapte, cum nu o să dispară peste noapte suspiciunile față de lumea creștină, existente încă de la apariția Islamului și întărite de secole de conflict, Cruciade, perioada colonială și, mai recent, de sprijinul Occidentului pentru Israel, văzut de mulți drept răul absolut.
Al Qaida, Statul Islamic, Talibanii. De ce se luptă jihadiștii între ei
Al Qaida, Statul Islamic, Talibanii. De ce se luptă jihadiștii între ei

Acest război între extremiști musulmani poate părea bizar. Ideologiile lor sunt extrem de similare. Cea mai mare parte a luptătorilor provin din aceeași regiune și au aceeași cultură și etnie. Principalul lor inamic este Occidentul, personificat de Statele Unite – a căror retragere din Afghanistan este percepută de mulți drept o înfrângere. Rivalitatea e dată însă de unele diferențe de nuanță între modul în care văd lumea și interpretează religia și jihadul. Este și o chestiune de politică, o dispută pentru întâietate și pentru prestigiu. Este, în sfârșit, o rivalitate care o reflectă pe cea, mai veche, dintre Al Qaida și Statul Islamic.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
08 Oct 2021
Arestarea procurorului general al Moldovei: un pas spre reformă, sau o etapă a luptei pentru instituții?
Arestarea procurorului general al Moldovei: un pas spre reformă, sau o etapă a luptei pentru instituții?

Procurorul general al Republicii Moldova a fost arestat pe 5 octombrie pentru corupție. Este ultimul dintr-o serie de scandaluri legate de această instituție. Va marca el adevăratul debut al reformei în justiție, sau avem de-a face cu o nouă etapă a războiului care se poartă pentru controlul unei instituții vitale?

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
06 Oct 2021
Pionii propagandei. Mirajul șahului în perioada sovietică
Pionii propagandei. Mirajul șahului în perioada sovietică

De la Lenin încoace, o mulțime de lideri comuniști au încercat să practice și să promoveze șahul. De cele mai multe ori, acești lideri erau jucători patetici, care nu erau în stare să facă față unui turneu de șahiști de forță medie sau chiar de amatori; cu excepția, poate, a unuia organizat numai între ei, eveniment care însă n-a avut loc niciodată, cu toată prietenia socialistă dintre popoare. Ceea ce însă nu i-a împiedicat pe aceiași lideri comuniști ca în timpul Războiului Rece să facă din șah un puternic instrument de propagandă.

Ionuț Iamandi
Ionuț Iamandi
01 Oct 2021
De ce va rămâne la putere președintele Bulgariei, Rumen Radev
De ce va rămâne la putere președintele Bulgariei, Rumen Radev

Cu două luni înainte de alegerile prezidențiale, Radev este singurul candidat înscris în cursă. Cu o cotă de popularitate de peste 65%, are șanse foarte mari de a fi reales. Susținut de partidele care se opun status quo-ului de pe scena politică locală, Radev încearcă să-și construiască o reputație mai bună și o prezență pe termen lung în viața politică din Bulgaria.

Svetoslav Todorov
Svetoslav Todorov
21 Sep 2021