În epoca socialistă, poliția secretă maghiară a născocit unul dintre cele mai neinspirate nume de cod din istoria spionajului. János Kenedi, un activist disident cu o înfățișare destul de neîngrijită, era cunoscut serviciilor de securitate cu numele de cod Elnök („Președintele”). O alegere departe de a fi subtilă.
În copilărie, Kenedi fusese curier de corespondență între grupurile revoluționare în timpul Revoluției din 1956 împotriva sovieticilor. Când tancurile Moscovei au zdrobit protestele din Cehoslovacia din 1968 (Primăvara de la Praga), el s-a opus invaziei, a distribuit materiale samizdat și a fost dat afară de la editura unde lucra. Rămas fără posibilitatea de a se angaja legal, a supraviețuit ani la rând doar din slujbe ocazionale.
În 2007, guvernul Partidului Socialist, formațiune succesoare a Partidului Comunist care îl persecutase pe Kenedi, i-a cerut acestuia, care între timp devenise un istoric respectat, să facă ordine în arhivele securității comuniste.
În următorul an, comisia sa, formată din șapte experți, a concluzionat că, deși majoritatea dosarelor rămase erau păstrate la Arhivele Istorice ale Serviciilor de Securitate de Stat, cam 8%, adică aproximativ 320 de metri liniari de documente, erau încă ținute sub cheie de serviciile secrete. Kenedi a cerut ca toate aceste dosare să fie publicate pe Internet, cu excepția celor care ar fi reprezentat o amenințare reală la adresa securității naționale. Ulterior, în 2009, o altă comisie alcătuită din specialiști IT a început să recupereze datele de pe 18 benzi magnetice a căror existență era cunoscută încă de la mijlocul anilor '90.
Legea din septembrie și desecretizarea din noiembrie
Viktor Orbán a desființat Comisia Kenedi imediat după ce a revenit la putere în 2010. Sub administrația Orbán, o comisie nou-înființată a analizat din nou arhivele în 2015, iar doi ani mai târziu le-a transferat la sediul arhivelor istorice, într-o formă incompletă și parțial secretizată.
După ce l-a îndepărtat pe Orbán de la putere la capătul a 16 ani de mandat, noul premier, Péter Magyar, își pune în aplicare promisiunea electorală a partidului Tisza: desecretizarea dosarelor foștilor agenți prin Legea privind divulgarea documentelor securității statului.
Adoptat în septembrie fără niciun vot împotrivă, actul normativ va face ca mii de dosare până acum secrete să fie încărcate în bazele de date publice, putând fi astfel accesate cu ușurință. Magyar s-a referit la acest proiect, catalogându-l drept „o datorie morală ce trebuie achitată”, în timp ce Bálint Ruff, șeful Cancelariei și vice-premier, a făcut din acest demers o „misiune prioritară”.
Această nouă etapă este doar cel mai recent capitol dintr-o luptă lungă de 35 de ani pentru controlul și rescrierea memoriei perioadei comuniste. Încă din 1989, guvernele de la Budapesta s-au chinuit să găsească o cale prin care să-i deconspire pe colaboratori, fără ca elitele politice să folosească aceste arhive ca pe o armă de șantaj sau să le cosmetizeze după bunul plac.
Inițial, Magyar a promis că baza de date va fi funcțională chiar în ziua în care se împlineau 70 de ani de la Revoluția din 1956. Parlamentul fixase ca termen data de 20 octombrie, dar partidul Tisza a propus amânarea până pe 4 noiembrie, pentru a le lăsa arhiviștilor suficient timp de verificare.
Versiunea lansată pe 4 noiembrie va include așa-numitele hatos kartonok („fișele nr. 6”, folosite pentru evidența agenților din rețea și a celor propuși pentru recrutare), registrele B și informații neclasificate din baza H, recuperate de pe benzile magnetice.
Dosarele B, care conțin actele propriu-zise de recrutare, vor fi publicate treptat, întregul proces având ca termen de finalizare data de 25 februarie 2027. Informațiile cu caracter personal sensibil, cum ar fi cele privind starea de sănătate, dependențele sau orientarea sexuală, vor fi anonimizate.
În ianuarie 1990, serviciile de securitate au salvat pe benzi magnetice trei baze de date brute: baza G (evidențe operaționale), baza H (rețeaua de agenți) și baza K (contrainformații). Totuși, Parlamentul a restrâns proiectul inițial doar la baza H, ceea ce înseamnă că materialele ce vor fi publicate luna viitoare reprezintă doar o mică parte din conținutul benzilor. De altfel, încă din 2017, conducerea arhivelor avertiza că aceste benzi magnetice nu pot suplini dosarele care au fost arse sau care nu au fost predate niciodată.
Kenedi cunoștea foarte bine limitele sistemului. Citind un raport de opt pagini întocmit chiar pe numele său, a observat că poliția politică consemnase corect anumite evenimente și discuții reale, dar exagerase masiv în alte privințe. Aceasta este, de altfel, natura paradoxală a arhivelor secrete: pot păstra adevărul, dar îl pot și distorsiona în același timp.
Desecretizarea dosarelor este o măsură absolut necesară, însă asta nu înseamnă că ea va spune adevărul despre „trecut”. Arhivele arată doar ceea ce a supraviețuit distrugerilor, bătăliilor instituționale și controlului politic. Iar cine decide ce rămâne clasificat continuă să controleze versiunea oficială a istoriei.
Baza de date publică ar urma să cuprindă între 50.000 și 60.000 de nume. Cifra nu reflectă însă totalul persoanelor prinse în angrenajul securității statului. Potrivit directorului Arhivelor Istorice din Ungaria, Gergő Bendegúz Cseh, cel puțin 150.000 de oameni au făcut parte din aceste rețele în mandatele lui Rákosi și Kádár, dar unele documente fie au fost distruse, fie rămân inaccesibile.
Arhive distruse timp de zeci de ani
După prăbușirea comunismului, societatea maghiară și-a pus problema identificării colaboratorilor poliției secrete, dar și pe cea cu privire la lustrație – mai putea vechii comuniști să ocupe funcții publice în noua democrație, dată fiind istoria partidului – teroare stalinistă, brutalitate, strămutările în masă din 1956, deceniile de poliție politică și supraveghere în masă. Timp de trei decenii și jumătate, Ungaria a făcut pași mici și ezitanți spre deschiderea arhivelor, prin legi de lustrație, comisii de anchetă, procese răsunătoare și deconspirări parțiale.
Dar miza n-a fost niciodată doar accesul la dosare. Ungaria a purtat o luptă continuă asupra modului în care trebuie interpretată istoria secolului 20: de la înființarea Casei Terorii în timpul primului guvern Orbán, până la discursul istoric tot mai autoritar, susținut de stat după revenirea acestuia la putere în 2010.
Nici măcar tranziția către democrație n-a putut opri vechiul aparat al Securității. Scandalul Duna-gate din 1990 a scos la iveală faptul că opoziția era în continuare urmărită, iar dosarele erau distruse. Mai târziu, Comisia Kenedi a descoperit că distrugerea ilegală al documentelor continuase în mare măsură până în 1995.
Nici delimitarea dintre structuri nu mai era deloc clară. O analiză a Curții Constituționale din 1994 arăta că Direcția III/III, cea responsabilă cu poliția politică internă, schimba frecvent cadre și informații cu celelalte servicii de securitate. Astfel, documentele eliminate oficial în încercarea de a curăța Direcția III/III nu dispăreau neapărat din arhiva statului, ci erau pur și simplu mutate în alte depozite.
Limitele transparenței
După adoptarea noii legi, János Bóka, liderul grupului parlamentar Fidesz, a susținut că, dincolo de declarațiile pompoase despre desecretizarea arhivelor, efectul real va fi doar „un control guvernamental mai strâns asupra întregului proces”.
Observația lui Bóka are un sâmbure de adevăr: puterea va păstra o influență uriașă asupra mecanismului care stabilește ce poate fi accesat și ce nu. Însă critica lui își pierde din greutate dacă ne amintim că tocmai guvernul Orbán a desființat comisia Kenedi în 2010, după care serviciile de informații au păstrat controlul asupra documentelor pe care comisia le identificase ca nefiind încă predate arhivelor.
Noua lege oferă totuși o cale de acces la aceste arhive: comisia formată din 13 membri poate analiza documentele clasificate din depozitele serviciilor secrete și poate recomanda trecerea lor în domeniul public. Totuși, decizia finală aparține tot instituției care le-a clasificat, nu comisiei. Dacă instituția refuză desecretizarea, guvernul va fi informat, dar legea nu îi oferă comisiei nicio pârghie legală pentru a anula acel refuz.
Membrii comisiei sunt desemnați direct de guvern: președintele și patru membri sunt propuși de miniștrii din domeniul securității naționale, șase de ministrul culturii, iar doi de grupurile parlamentare din opoziție. Portofoliul de președinte îi revine istoricului János M. Rainer.
După 1989, în Ungaria nu a avut loc o asumare clară a trecutului, ci doar scurgeri de informații din când în când. În 2002, s-a aflat că prim-ministrul de atunci, Péter Medgyessy, fusese ofițer de contrainformații. Ironia face ca tocmai coaliția acestuia, formată din socialiști și democrați liberi, să adopte în același an o lege care ordona noi transferuri de dosare către arhive. Deși o comisie de verificare a stabilit că Medgyessy nu făcuse poliție politică, scandalul i-a pătat iremediabil reputația.
Procesul stârnește rețineri chiar și în rândul celor care erau urmăriți. Muzicianul Péter Müller, a cărui trupă underground Sziámi a fost intens urmărită de securitate, se întreabă retoric dacă mai are vreun rost ca oamenii acuzați de colaborare să fie arătați cu degetul și blamați public după atâtea decenii.
Cazul lui Béla Biszku arată cel mai bine distanța uriașă dintre probele de la dosar și dovedirea vinovăției juridice. Fost ministru de interne și unul dintre principalii arhitecți ai represiunii de după 1956, Biszku a fost condamnat în 2014 la cinci ani și jumătate de închisoare pentru crime de război. O instanță de apel a retrimis însă dosarul spre rejudecare, iar în decembrie 2015 fostul demnitar a primit doar o pedeapsă cu suspendare pentru acuzații mult mai ușoare, după ce judecătorii au stabilit că implicarea sa directă în ordinul de a se trage asupra manifestanților nu a putut fi dovedită dincolo de orice îndoială.
În 2015, Viktor Orbán a fost acuzat de fostul său prieten, ulterior transformat în inamic declarat, Lajos Simicska (fondatorul Fidesz), că ar fi transmis rapoarte către serviciul de contrainformații militare pe vremea când își efectua stagiul militar, în anii '80. Orbán a negat vehement acuzațiile, susținând că a refuzat ferm orice tentativă de recrutare.
Ulterior, pe Internet au apărut atât „fișa A” (care atesta un contact informal), cât și „fișa nr. 6” (tentativa de recrutare). Notele arătau că încercarea de racolare fusese abandonată, fără a oferi însă o concluzie certă. Această ambiguitate este definitorie pentru Ungaria postcomunistă, și reprezintă exact tipul de dilemă la care desecretizarea arhivelor ar putea aduce, în sfârșit, un răspuns.
Riscurile politice ale desecretizării
Episoade similare s-au derulat și în alte țări din regiune. În Polonia, prima tentativă masivă de lustrație, ce presupunea verificarea tuturor demnitarilor pentru eventuale legături cu securitatea comunistă, a dus la căderea guvernului după doar câteva ore.
În iunie 1992, Ministrul de Interne de atunci, Antoni Macierewicz, a prezentat o listă cu 64 de politicieni aflați în funcție. Printre nume se numărau chiar președintele țării, Lech Wałęsa, și președintele Parlamentului, Wiesław Chrzanowski. Guvernul condus de Jan Olszewski a picat în aceeași noapte prin moțiune de cenzură. Problema era faptul că lista îi enumera doar pe cei înregistrați de servicii drept colaboratori, fără să dovedească dacă aceștia chiar fuseseră în realitate colaboratori. Pe 19 iunie 1992, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională hotărârea Parlamentului în baza căreia fusese întocmită lista, arătând că persoanele vizate nu aveau nicio posibilitate legală de a contesta acuzațiile.
Dosarul Wałęsa a rămas o traumă politică timp de decenii: în 2000, Tribunalul de Lustrație din Polonia a stabilit că fostul lider spusese adevărul când negase că ar fi fost agentul secret „Bolek”, întrucât nu se putea dovedi dacă documentele găsite erau autentice sau falsuri. În 2017, procurorii au ajuns la concluzia că multe probe de la dosar erau totuși autentice, inclusiv note scrise de mână și chitanțe, deși Wałęsa susține până în ziua de azi că toate acestea sunt falsuri.
Și Cehoslovacia a oferit un exemplu de manual privind riscurile transformării unei arhive în verdicte definitive. Printre cei prinși în plasa legii lustrației s-a numărat și disidentul Jan Kavan, acuzat de colaborare cu poliția secretă StB. În 1996, după ani lungi de procese, instanța l-a achitat definitiv și l-a absolvit de orice vină.
Experții unguri preferă, din acest motiv, o abordare mult mai rezervată. „Atât din postura de arhivist, cât și din cea de istoric, consider că este total inadecvat să pronunțăm verdicte pe baza acestor fișe”, avertizează directorul Gergő Cseh.
Blestemul lui Kenedi
Kenedi mărturisea la un moment dat că nicio altă activitate nu i-a adus atâta satisfacție precum anchetarea arhivei securității de stat. A dedicat zeci de ani din viață examinării secretelor acelui aparat care îl urmărise pas cu pas. A reușit să întrevadă o parte din adevăr în timpul muncii sale din comisie, dar s-a stins din viață în noiembrie anul trecut, înainte de a putea vedea imaginea de ansamblu.
Astăzi, la aproape două decenii de când Kenedi a preluat conducerea acelei comisii, guvernul Magyar încearcă să scoată la lumină documentele pe care istoricul a luptat o viață pentru a le face publice. Începând cu 4 noiembrie, zeci de mii de dosare vor putea fi consultate liber. Totuși, dilema de fond rămâne: această arhivă nu este o oglindă fidelă a anului 1989, ci doar ceea ce a mai rămas după valurile succesive de distrugeri, decizii birocratice și secretizări.
Pentru familiile celor urmăriți, o bază de date online poate aduce răspunsurile așteptate de generații întregi. entru istorici, aceasta va oferi acces la dovezi esențiale, rămase inaccesibile sau dispărute timp de decenii. Însă adevăratul test pentru guvernul Magyar va fi dacă va reuși să desecretizeze arhivele fără să înlocuiască pur și simplu o formă de control asupra istoriei Ungariei cu alta.
