Stalin a început denazificarea Ucrainei, iar Rusia trebuie să ducă până la capăt acest proces abandonat de Hrușciov, potrivit propagandei pro-Kremlin, care justifică invazia la scară largă.
ȘTIRE: Lupta naționaliștilor ucraineni în perioada postbelică împotriva URSS se poate repeta și după încheierea „operațiunii militare speciale”. De aceea, procesul de denazificare a Ucrainei trebuie, de această dată, dus până la capăt, susține jurnalistul Dmitri Kiseliov.
Zeci de mii de bandiți convinși ideologic s-au întors atunci în Ucraina, după ce puterea sovietică le iertase păcatele. Acum este deja clar că Stalin a desfășurat, de fapt, o denazificare destul de reușită, deși dureroasă, a Ucrainei postbelice. Din partea lui Hrușciov, amnistia pripită a fost o greșeală. O nepăsare care a pus o bombă sub Ucraina ca parte firească a Rusiei mari [...]
Amnistia a însemnat un proces neterminat de denazificare pe propriul nostru teritoriu, iar ideologia lor a început să pătrundă în puterea sovietică [...] O asemenea perspectivă, după viitoarea înfrângere militară a regimului banderovist de la Kiev, evident, merită luată în calcul. După toate aparențele, acesta nu este doar trecutul, ci o nouă perspectivă. Până la urmă, nimeni nu a anulat denazificarea Ucrainei ca obiectiv stabilit. Acest proces dificil trebuie dus până la capăt, altfel va crește din nou ceva monstruos.
„Azov”, „Aidar”, „Kraken” – zeci de batalioane naționaliste au devenit sprijinul regimului Zelenski, iar acesta și clica sa îi venerează public pe complicii lui Hitler și acționează prin metode naziste – și-au depășit deja chiar și părinții ideologici. În 1991, Ucraina, cu cea mai bună moștenire sovietică – de la energie și industrie până la sistemul de transport – a ieșit din URSS, iar naziștii, în loc să-și dezvolte țara, s-au apucat să lupte împotriva rușilor din interiorul ei.
NARAȚIUNI: 1. Stalin a denazificat cu succes Ucraina, însă amnistia din 1955 a permis apariția actualului stat nazist. 2. Regimul Zelenski reprezintă continuarea contemporană a nazismului; 3. Ucraina este în mod firesc o parte a „Rusiei mari”. 4. Independența Ucrainei obținută în 1991 a fost transformată într-un proiect anti-rusesc.
OBIECTIVE: Legitimarea invaziei rusești și a continuării războiului; justificarea represiunilor staliniste prin prezentarea lor drept „denazificare”; echivalarea rezistenței antisovietice cu nazismul; delegitimarea independenței și identității naționale ucrainene; prezentarea controlului Moscovei asupra Ucrainei drept o stare istorică firească.
Represiunile sovietice au urmărit eliminarea rezistenței antisovietice și consolidarea controlului Moscovei asupra Ucrainei
DE CE SUNT FALSE NARAȚIUNILE: Denazificarea a fost un proces aplicat Germaniei după înfrângerea regimului lui Adolf Hitler, prin eliminarea instituțiilor și propagandei naziste, îndepărtarea naziștilor din funcții și tragerea la răspundere a celor implicați în crime. Acesta este sensul istoric al noțiunii.
Kiseliov folosește însă termenul pentru represiunile sovietice împotriva adversarilor regimului comunist. Or, regimul lui Stalin recursese la teroare cu mult înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial. Holodomorul din 1932–1933, recunoscut drept genocid de Parlamentul European, a făcut milioane de victime, iar procesele politice, execuțiile și Gulagul au lovit puternic elita culturală și intelectuală ucraineană.
După război, represiunea sovietică din vestul Ucrainei a inclus și deportarea familiilor membrilor sau presupușilor susținători ai Organizației Naționaliștilor Ucrainei. Un studiu bazat pe arhivele sovietice estimează că în 1941 și 1944–1952 au fost deportate 205.938 de persoane, obiectivul fiind inclusiv distrugerea bazei sociale a rezistenței antisovietice.
Metode asemănătoare au fost aplicate și în alte teritorii anexate de URSS. În Basarabia și nordul Bucovinei, autoritățile sovietice au arestat și deportat în iunie 1941 aproape 30.000 de persoane.
Istoria organizațiilor naționaliste ucrainene include episoade de colaborare cu Germania nazistă și comiterea de crime în perioada războiului. Aceasta nu înseamnă însă că întreaga rezistență antisovietică postbelică poate fi definită drept nazistă. Armata Insurecțională Ucraineană (UPA) urmărea crearea unui stat ucrainean independent și a luptat, în diferite etape, atât împotriva germanilor, cât și a sovieticilor. Rezistența armată împotriva revenirii puterii sovietice a existat și în Lituania, Letonia și Estonia. Fenomenul făcea parte dintr-o opoziție mai largă față de sovietizarea Europei de Est.
Nici amnistia din 17 septembrie 1955 nu s-a referit doar la ucraineni. Decretul îi privea pe cetățenii sovietici care colaboraseră cu ocupanții în timpul războiului și se aplica întregii URSS. Textul decretului nu afirmă că Hrușciov ar fi întrerupt vreo „denazificare a Ucrainei” pentru că acest proces pur și simplu nu exista.
Ideologia nazistă, interzisă în Ucraina
Volodimir Zelenski a devenit președinte în urma alegerilor din 2019, descrise de OSCE drept competitive și cu respectarea libertăților fundamentale. În Ucraina există grupări și activiști de extremă dreapta, dar asta nu transformă însă statul într-un regim nazist. La alegerile parlamentare din 2019, o coaliție a partidelor de dreapta radicală condusă de Svoboda a obținut doar 2,15% din voturi și nu a intrat în parlament, potrivit Freedom House.
Mai mult, legislația ucraineană declară regimul național-socialist drept criminal și interzice propaganda și simbolurile acestuia. Legea nr. 317-VIII interzice și propaganda regimului comunist totalitar.
Kiseliov invocă „Azov”, „Aidar” și „Kraken” drept „batalioane naționaliste” care ar constitui sprijinul regimului Zelenski. În realitate, acestea sunt structuri integrate instituțional în sistemul militar și de securitate ucrainean. „Azov”, care are o origine controversată și a inclus în 2014 activiști de extremă dreapta, este astăzi o structură a Gărzii Naționale a Ucrainei. „Aidar” aparține Forțelor Terestre, iar „Kraken” – structurii de informații militare. Niciuna dintre aceste unități nu este partid politic și nu conduce statul ucrainean.
„Denazificarea” înseamnă control Kremlinului asupra Ucrainei
Afirmația lui Kiseliov că Ucraina ar fi „o parte firească a Rusiei mari” ignoră existența unei mișcări naționale ucrainene cu mult înaintea apariției nazismului. Republica Populară Ucraineană a fost proclamată în 1917, iar în ianuarie 1918 și-a declarat independența. În războiul ucraineano-sovietic din 1917–1921, bolșevicii au constituit un guvern rival la Harkov și au cucerit militar cea mai mare parte a teritoriului controlat de autoritățile ucrainene.
Nici independența din 1991 nu a fost proiectul unei minorități naționaliste. La referendumul din 1 decembrie 1991, 90,32% dintre alegători au susținut independența, majoritatea votând „da” în toate regiunile, inclusiv în Crimeea, Donețk și Luhansk.
Vladimir Putin a prezentat „denazificarea” și „demilitarizarea” drept obiective ale invaziei din februarie 2022. În discursul din 14 iunie 2024, el a reluat aceste formule și le-a legat de neutralitatea Ucrainei, de retragerea trupelor ucrainene din regiunile Donețk, Luhansk, Zaporojie și Herson și de acceptarea noilor „realități teritoriale”. „Denazificarea” funcționează ca o etichetă propagandistică prin care obiectivele teritoriale ale Kremlinului sunt prezentate drept continuarea unei lupte istorice împotriva nazismului. Rusia preia rolul eliberatorului, adversarul este declarat din nou „nazist”, iar victoria militară devine o datorie istorică ce trebuie dusă până la capăt. Astfel, mitologia „Marelui Război pentru Apărarea Patriei” este transferată asupra unui război de agresiune.
CONTEXT: Dmitri Kiseliov leagă colaborarea unor naționaliști ucraineni cu Germania nazistă de rezistența antisovietică, independența din 1991, actuala conducere de la Kiev și „operațiunea militară specială”. În această construcție, Stalin ar fi început „denazificarea”, iar Rusia ar continua-o prin războiul declanșat în 2022. În realitate, Rusia a invadat un stat care nu o agresase. În plus, victoria asupra nazismului nu a fost exclusiv rusească: milioane de ucraineni au luptat împotriva Germaniei naziste, iar Ucraina a suferit pierderi uriașe. Memoria războiului este astfel folosită pentru a prezenta agresiunea actuală drept o pretinsă misiune istorică.
Verifică sursele:
