Donează
Meciul pentru titlul mondial la șah are o miză specială pentru Moscova. La fel ca și URSS-ul înaintea sa, Rusia lui Putin e obsedată de succesul cu orice preț în arena șahului – atât pe tabla propriu-zisă, cât și în cadrul Federației Internaționale de Șah.
Un președinte de Federație în echipa lui Anatoli Karpov
„ - Dar, Anatoli, n-am făcut decât să spun ce mi-ai zis tu mai devreme!” Cu această replică a devenit involuntar publică existența unei colaborări tacite, dar fructuoase, între Federația Internațională de Șah, pe scurt FIDE, și reprezentanții șahului sovietic - fie ei jucători sau activiști de partid. Se întâmpla pe 15 februarie 1985, la Moscova, iar personajele scenetei erau președintele de atunci al FIDE, filipinezul Florencio Campomanes, și nimeni altul decât Anatoli Karpov, campionul mondial la șah și membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Șeful FIDE tocmai își anunța într-o conferință de presă decizia de a suspenda meciul pentru titlul suprem dintre noua stea a șahului sovietic, azerul Garry Kasparov, și preferatul Kremlinului, rusul Anatoli Karpov. În ultimele săptămâni, confruntarea devenise un șir lung de remize, punctat de câte o victorie a lui Kasparov; de la 5 - 0 pentru Karpov, scorul ajunsese acum la 5 - 3, iar campionul rus, după luni de joc neîntrerupt, dădea tot mai des semne de extenuare. După ce Campomanes a făcut anunțul, Karpov a intrat în sală, s-a așezat și el la masă și parafrazându-l pe Mark Twain, a spus că „zvonurile despre epuizarea mea șahistă sunt ușor exagerate”. Voia să arate că astfel protestează împotriva deznodământului în fond salvator pentru el, căci meciul urma să fie reluat după câteva luni de odihnă de care Karpov în special, jucătorul mai în vârstă, avea cel mai mult nevoie. De aici și reacția de mirare a lui Campomanes, șoptită către Karpov, dar surprinsă de o cameră de luat vederi, reacție care a făcut la vremea respectivă înconjurul presei mondiale.
Dacă ar fi să ținem cont de relatările lui Viktor Korcinoi, unul dintre șahiștii care au făcut istorie în secolul XX, apropierea dintre sovietici și Campomanes începuse mai devreme, în 1978, la Baguio City (Filipine), unde s-a jucat meciul pentru titlul mondial dintre Korcinoi, fugit de doi ani din URSS, și același Karpov. Campomanes a fost organizator al evenimentului din partea țării gazdă și „s-a luptat ca un tigru” în timpul meciului ca să apere interesele sovieticilor, după cum a scris Korcinoi în memoriile sale. Câștigarea presupuselor favoruri ale lui Campomanes a fost doar o parte a arsenalului etalat de sovietici atunci, dar și trei ani mai târziu, când Karpov și Korcinoi au jucat din nou pentru titlul mondial. Astfel, la Baguio City sovieticii au adus un parapsiholog care ar fi încercat să îl hipnotizeze pe Korcinoi în timpul jocului. Iar în 1981, la Merano, în Italia, delegația lui Karpov, formată din „70 de persoane”, ar fi descărcat la vila unde fusese cazată „trei camioane” de felurite echipamente menite să deraieze prestația lui Korcinoi, potrivit presupunerilor acestuia. În plus, asupra lui Korcinoi se exercita și o presiune personală directă. După fuga din țară a jucătorului din Leningrad, sovieticii l-au arestat și trimis în Siberia pe fiul acestuia, Igor, pe motiv că refuza să meargă în armată. Tensiunea l-a determinat pe Korcinoi să răbufnească în două rânduri la Merano. O dată când l-a făcut pe Karpov „șobolan pitic” pentru că acesta se bâțâia în scaun în timpul partidei, și apoi când i s-a adresat tot lui cu apelativul „cetățene”, care era expresia obligatorie a deținutului din Gulag către gardian, căci deținutul nu era considerat demn să pronunțe „tovarășe”; deținutul nu putea fi „tovarăș” cu „tovarășii”. Așa că formularea folosită de Korcinoi era o aluzie explicită la calvarul trăit de Igor. FIDE l-a amendat pe Korcinoi pentru limbajul folosit.
Sovieticii predau ștafeta
Dar de ce ar fi fost așa de importantă șefia FIDE așa încât să stârnească pofta Moscovei? În definitiv, URSS avea cea mai puternică școală de șah din lume; rula (aproape) singură campionii mondiali; avea cei mai mulți mari maeștri dintre toate țările din lume; putea angaja așa-numita „morișcă”, de care s-a plâns Bobby Fischer, prin care șahiștii sovietici își aranjau partidele dintre ei așa încât un străin periculos să poată fi scos din cursa pentru primul loc în turneele internaționale. Dar nu era suficient. O dovedise chiar americanul Fischer, care răzbise prin barajul sovietic și chiar avea pretenții să impună regulile privind campionatul mondial. Căci da, FIDE nu era doar forul care acorda titlurile de mare maestru și publica ratingurile jucătorilor, ci și organizatorul turneelor și meciurilor care dădeau campionul mondial. Așa ceva nu trebuia lăsat la întâmplare sau la cheremul presiunilor unui american sau ale oricărui neavenit, și-au zis, probabil, sovieticii.
Până la Campomanes, FIDE fusese condusă de occidentali cu profesii bine conturate sau cu cariere șahiste de succes. Alexander Rueb, primul președinte, era avocat olandez, ca și succesorul său, suedezul Folke Rogard. A urmat fostul campion mondial Max Euwe, tot olandez, care după opt ani i-a predat ștafeta unui alt șahist profesionist, islandezul Friðrik Ólafsson. Campomanes avea și el studii în Occident, dar mai important probabil pentru ascensiunea lui publică a fost prietenia cu liderul autocrat al Filipinelor, Ferdinand Marcos. Marea sa realizare la șefia FIDE a fost majorarea accentuată a numărului de țări membre. Aproximativ cincizeci de țări au fost adăugate pe lista de membri FIDE și odată cu ele și un nou efect: diluarea votului statelor cu tradiție șahistă. Burkina Faso și Franța, Bhutan și SUA, Mozambic și URSS au toate câte un vot în alegerile pentru președinția FIDE. Și astfel calea influențării unor federații naționale mai modeste a fost larg deschisă. Și a fost una dintre circumstanțele favorizante prin care în sfârșit un rus, Kirsan Nikolaievici Ilyumzhinov, a ajuns șeful FIDE, succedându-i lui Florencio Campomanes în 1995. Și astfel, roadele seminței presărate de sovietici au fost culese de ruși - pentru că între timp URSS sucombase. „Rusia avea nevoie de așa ceva, sus cu steagul Rusiei!” ar fi spus Boris Elțîn, pe atunci președintele Federației Ruse, la anunțul victoriei lui Ilyumzhinov. Influența în lumea șahului, de orice natură ar fi ea, era în Rusia o chestiune de mândrie și identitate națională.
Ilyumzhinov a avut un mandat de peste douăzeci de ani în fruntea FIDE, timp în care a plouat cu acuzații de corupție pe adresa forului de conducere al organizației. În această perioadă, controlul asupra „federațiilor mici” s-a consolidat și a fost suficient pentru ca Ilyumzhinov să îi bată în alegeri interne și pe Karpov, și pe Kasparov, care au încercat pe rând să-l disloce din funcție. Dar la un moment dat, prestația lui Ilyumzhinov a devenit jenantă chiar și pentru Moscova. Și nu e vorba de declarațiile aberante pe care le făcea – că a fost răpit de extratereștri din apartamentul său, sau că republica pe care o conducea (căci a fost și președintele Kalmukiei, parte din Federația Rusă) era uneori acoperită integral cu o cupolă energetică de protecție. Ilyumzhinov a ajuns spre finalul ultimului său mandat la conducerea FIDE să își inventeze un partener pentru alegerile care urmau; iar tranzacțiile bancare ale FIDE erau serios afectate pentru că președintele calmuc ajunsese pe lista neagră a Trezoreriei americane pentru presupusele sale relații cu dictatorul sirian Bashar al-Assad. Ilyumzhinov băgase Federația într-o fundătură.
Vicepremierul Rusiei ajunge șeful FIDE
Este momentul în care Moscova a intervenit cu fermitate și a adus un candidat puternic în alegerile Federației din 2018: Arcadi Dvorkovici, care tocmai își încheiase un mandat de vicepremier de șase ani în cabinele conduse de Dmitri Medvedev. Elegant, vorbitor de limbi străine, educat la Duke University, Dvorkovici poza în opusul lui Ilyumzhinov. În alegeri concurau acum un candidat din vremea lui Ilyumzhinov, grecul Georgios Makropulos; favoritul Moscovei, Arcadi Dvorkovici; și marele maestru englez Nigel Short. Acesta din urmă s-a retras din cursă în ultima clipă. „Decât un urmaș al lui Ilyumzhinov, mai bine un guvern șahist condus cu pricepere de ruși”, a spus Short și și-a anunțat sprijinul pentru Dvorkovici. Ce nu știa Short însă, era că trăgea în aceeași direcție cu însuși președintele rus Vladimir Putin. Aici, implicarea Kremlinului merită relatată pe scurt. După o întâlnire Putin – Natanyahu din toamna lui 2018, în presă s-a scurs conținutul unei scrisori din partea ministerului de externe israelian către federația de șah israeliană. Din scrisoare reieșea că Putin l-a rugat pe Netanyahu să se asigure că federația israeliană va vota cu Dvorkovici în alegerile pentru șefia FIDE. „Putin are lucruri mai importante de făcut decât să se implice în șah”, spusese Short la un moment dat, sigur pe el. Sau nu? s-au întrebat jurnaliștii care au descoperit corespondența. Și acesta este doar vârful aisbergului; cine știe câte astfel de apropouri și sugestii s-au mai făcut, poate nu de la nivelul lui Putin, dar al altor miniștri sau demnitari ruși, proporțional cu prestigiul sau profilul țării a cărei federație de șah trebuia „orientată corect”?
Trăgând însă linie, de la Ilyumzhinov încoace rușii au avut mai mult succes cu politica șahului decât cu șahul însuși. De aproape cincisprezece ani, mai exact de la Vladimir Kramnik, din 2007, ei nu au mai avut niciun campion mondial. Scena a fost dominată de un indian, Viswanathan Anand, și de un norvegian, Magnus Carlsen. Șahul e în zilele noastre mai degrabă o „democrație” și nu o „autocrație”, ca în timpul Războiului Rece; ruși, americani, chinezi, indieni, ucraineni, francezi, iranieni și așa mai departe concurează astăzi laolaltă, aproape umăr la umăr. În acest sport, internetul a creat un acces aproape universal la resursele de cunoaștere și analiză și implicit la performanța sportivă. Obsesia pentru controlul FIDE e mai degrabă anacronică. Ea corespunde probabil cu vechea imagine de sine a lui Homo Sovieticus, care a supraviețuit în Rusia până în zilele noastre: un personaj care caută să-l domine intelectual pe „capitalistul materialist” și care vrea să demonstreze astfel, inclusiv la tabla de șah, o presupusă superioritate a orânduirii comuniste și a rasei slave. Până la urmă, și în Rusia lui Putin propaganda oficială vorbește despre superioritate – cea morală, a unei lumi pravoslavnice, în antiteză cu un Occident decadent.
