Donează
Summitul NATO de la Bruxelles, care va avea loc pe 14 iunie, a reanimat discuțiile privind aderarea Ucrainei la Alianța Nord Atlantică. În timp ce la Kiev se vorbește cu voce tare despre necesitatea aderării, multe state nici nu vor măcar să discute deocamdată despre acest lucru.
Integrare fără aderare
În mod paradoxal, Ucraina nu a fost niciodată atât de aproape și în același timp atât de departe de NATO. După anexarea Crimeii de către Rusia și declanșarea războiului din Donbass în 2014, NATO și state membre ale acestuia și-au intensificat cooperarea cu Ucraina și sprijinul pentru această țară și pentru reformele de care avea nevoie. Această cooperare a adus Ucraina foarte aproape de NATO. În același timp, războiul Rusiei împotriva Kievului a făcut ca țările NATO să nu își dorească aderarea Ucrainei la Alianță, posibilitatea ca aceasta să aibă loc fiind chiar mai mică decât înainte de 2014.
În contextul actual, opțiunea „integrare fără aderare” pare să fie cea mai bună formulă. Multe state NATO au sperat că alegerea lui Zelenski va scoate de pe agendă subiectul aderării, care este toxic pentru „vechea” Europă, iar în primul an de mandat al acestuia așa s-a și întâmplat: subiectul a fost în mare parte evitat. Însă odata cu blocarea procesului de reglementare a conflictului din Estul Ucrainei, Zelenski a început să pună accentul pe aderare.
În 2016 Ucraina i-a solicitat Alianței să îi ofere statutul de „Enhanced Opportunity Partner”, de care Georgia beneficia de câțiva ani de zile. Fostul președinte Poroșenko încerca din răsputeri să arate că este capabil să dezvolte relația cu NATO, chiar dacă ezitase până atunci. Poroșenko evita subiectele care irită Rusia, pentru a nu submina șansele unei înțelegeri cu Putin. În momentul în care a înțeles că sfârșitul conflictului este improbabil, Poroșenko a ales să urmeze calea NATO și UE deschis și fără loc de interpretări.
Era Zelenski: de la ezitări la asumarea proiectului aderării
Chiar dacă sunt oameni foarte diferiți, evoluția lui Zelenski, într-un fel, este similară cu cea a lui Poroșenko. În al doilea an de mandat, Zelenski a început să pledeze pentru aderarea Ucrainei la NATO. Documentul care a punctat acest deziderat este Strategia Securității Naționale, adoptată în 2020. Spre deosebire de perioada președinției lui Poroșenko, documentul nu lasă loc de interpretări în ceea ce privește viitorul Ucrainei în NATO. Tot în 2020 Ucrainei i-a fost oferit statutul „Enhanced Opportunity Partner”, care a impulsionat și mai mult relația cu NATO. Începând cu sfârșitul lui 2020, Zelenski vorbește public despre aderarea la NATO ca un drept al Ucrainei de a-și asigura securitatea națională.
Există trei motive care au generat transformarea lui Volodimir Zelenski într-un suporter NATO:
- Devenind președinte și-a reevaluat viziunea privind securitatea Ucrainei și a ajuns la concluzia că aderarea la NATO este cel mai bun model de a o garanta pe termen mediu și lung.
- Președintele Zelenski a avut aceiași iluzie că și Poroșenko atunci când a crezut că se poate înțelege cu Vladimir Putin. Chiar de la începutul mandatului, Zelenski a evitat subiectul NATO pentru a nu-l irita pe Putin. Întrucât concesiile făcute de Zelenski nu au avut efecte pozitive asupra procesului de negocieri, liderul de la Kiev a ales să nu schimbe opțiunea NATO pe una necunoscută „oferită” de Putin.
- Subiectul UE și NATO a fost puternic folosit de Poroșenko și partidul său, care în ultimii ani a monopolizat această temă. Zelenski nu și-a dorit să semene cu Poroșenko, încercând să se disocieze de el inclusiv prin evitarea subiectului UE și NATO. Ulterior, a fost convins de apropiații săi că mai mult pierde decât câștigă lăsându-l pe Poroșenko să monopolizeze acest dosar.
Relansarea campaniei de aderare
Aparent, relația cu NATO a fost mai dinamică decât cea cu UE. În 2020, guvernul de la Kiev se aștepta ca în relația cu UE să fie semnat acordul privind conformitatea evaluării și acceptării produselor industriale (ACAA), iar în relația cu NATO să fie obținut statutul „Enhanced Opportunity Partner”. În cazul NATO totul s-a întâmplat fără multă fanfară, într-un mod discret și chiar înainte de termen; în cel al UE, acordul nu a fost semnat nici pană în ziua de azi, și nu neapărat din motive legate strict de Ucraina.
Începând cu 2020, Ucraina a revenit la subiectul Planului de Acțiuni pentru Aderare (Membership Action Plan – MAP), pe fundalul informației că Georgia ar putea primi MAP-ul, iar Ucraina ar fi lăsată fără nimic. În ultimii zece ani au existat cel puțin două situații când Georgia a avansat în relația să cu NATO, desincronizându-se de Ucraina. Această experiență a convins Kievul să își intensifice eforturile, pentru a nu rata șansa aderării. Însă nici Tbilisi și nici Kievul nu au perspective de aderare în viitorul apropiat.
Cel de-al doilea motiv de a relansa campania de aderare la NATO a fost procesul de reflecție 2030 din cadrul NATO (2030 NATO Reflection Process). La fiecare zece ani, NATO lansează un amplu proces de reflecție prin care își determină strategia și prioritățile pentru următoarea decadă cu ajutorul statelor membre. Kievul și-a dorit să fixeze clar recunoașterea aspirațiilor sale și a dreptului de a adera, precum și identifice Rusia drept cea mai mare amenințare pe care o are NATO pentru următorii zece ani. În ceea ce privește Rusia, s-a reușit parțial, iar în ceea ce privește aderarea, acest subiect a rămas în afara strategiei NATO.
În sfârșit, cel de-al treilea argument pentru revenirea la tema aderării a fost schimbarea administrației de la Washington, lucru care a generat la Kiev noi așteptări cu privire la sprijinul american pentru aderare. Aceste așteptări au fost în mare parte nefondate, în condițiile în care nici președintele Biden, nici echipa sa, nu au transmis că SUA va împinge Ucraina spre NATO. Din contra, în acest moment SUA și UE încearcă să-și reanimeze parteneriatul transatlantic, ceea ce înseamnă evitarea subiectelor toxice pe agenda bilaterală – iar aderarea Ucrainei la NATO este un subiect foarte toxic pentru vechea Europă.
Un compromis pentru ocolirea blocajului de la Bruxelles
Declarația summitului NATO din 2008 de la București menționează clar că NATO își menține politica ușilor deschise (open - door policy) pentru Ucraina și Georgia. Mai mult, în declarație se spunea că Ucraina va deveni membru NATO iar Planul de Acțiuni pentru Aderare este următorul pas în relațiile cu NATO. Cu toate acestea, mai multe state NATO sunt împotriva oricărei aprofundări a relației Ucraina – NATO.
Faptul că Ucraina este de facto candidat la aderarea NATO este un lucru recunoscut în declarația summitului de la București, însă următorul summit de la Bruxelles va trece probabil sub tăcere acest fapt. Din această cauză, Kievul caută soluții pentru a face un mic pas înainte. Pentru a ieși onorabil din această situație, guvernul examinează idea adoptării – oricât de straniu ar suna - a unei Foi de Parcurs pentru obținerea Planului de Acțiuni privind aderarea la NATO. Efectiv, Kievul ar putea cere mai puțin decât a obținut deja. Însă, conducerea țării pare să prefere să facă un pas mic, dar acum decât unul mare dar mai târziu. Formula pe care ar fi trebuit să insiste Kievul este următoarea: destinația finală (aderarea) a fost agreată, acum urmează să determinăm itinerarul. În schimb, Kievul deocamdată preferă să primească o nou declarație inutilă.
Dacă e să privim Programul Național Anual al Ucrainei lansat din 2008 încoace, Kievul are un plan de aderare – dar acesta trebuie reafirmat. Mai mult ca atât, ar fi cazul ca NATO să treacă dincolo de declarații privind sprijinul politicii ușilor deschise. Aceasta ar însemna să ofere o explicație clară sau o viziune cum înțelege NATO implementarea politicii ușilor deschise – altfel acest termen rămâne lipsit de conținut.
O publicație recentă a Centrului Noua Europă din Kiev arată că în Ucraina, o parte din comunitatea de experți, pentru a depăși acest blocaj, crede că NATO ar trebui să-și completeze documentele existente – cum ar fi Programul Național Anual – prin adoptarea unei declarații politice prin care recunoaște că Ucraina deja deține toate instrumentele pentru a deveni membru NATO. O declarație similară privind Georgia a fost adoptată în 2016.
Daca acest lucru s-ar întâmpla, atunci toată lumea ar fi fericită – cel puțin până la următorul summit. Altfel, dacă nu se va înregistra niciun progres, va fi recunoscut (pentru a câta oară !?) dreptul de veto al Moscovei asupra deciziilor NATO.
