În ce fel cooperăm politic cu Republica Moldova? Iluzia că am putea cumpăra noi băieţii Moscovei de la Chişinău

Una din sursele de legitimare simbolică pentru partidele şi politicienii din Republica Moldova o reprezintă “relaţia cu Bucureştiul”, adică măsura în care reuşesc să arate publicului lor că au contacte, sunt primiţi şi ascultaţi de omologi şi instituţii din România. Sigur, nu e vorba doar de simbolisme, pentru că de multe ori aceasta sunt suplimentate cu resurse, deşi noi suntem departe de nivelul de asistenţă pe care îl oferă guvernul Viktor Orban în comunităţile maghiare din ţările învecinate, prin Fundaţia Bethlen Gábor – şi e foarte bine că nici nu ne propunem să ajungem la nivelul de captură clientelară de oameni, organizaţii şi presă pe care îl practică FIDESZ. Dar aşa fiind, nu-i mai puţin adevărat că intrarea în graţiile Bucureştiului a dat naştere în anumite perioade unei mici competiţii de poziţionare în Basarabia, mai la vedere sau mai pe sub masă.

De regulă sportul ăsta s-a practicat pe partea dreaptă a spectrului politic, prin tradiţie mai fragmentat, între actorii mici şi mulţi care, aflaţi de cele mai multe ori la distanţă de mecanismele puterii, s-au folosit de trambulina românească pentru a stabili relaţii în Europa ori a accesa ceva resurse, nu foarte substanţiale, cum spuneam. Nimic în neregulă până aici. Mai curios e însă când politicieni din partea cealaltă a spectrului, adică stânga pro-Moscova, cochetează şi ei cu deschiderea către România. Şi pentru că la guvern ori preşedinţie e mai greu de ajuns, Mecca lor a devenit Primăria Bucureşti iar cel mai zelos pelerin, Iv Ceban, primarul Chişinăului şi a doua persoană în partid după Dodon.

La începutul lui 2020, în plină degringoladă a PSRM, partid socialist condus de preşedintele atunci în funcţie Igor Dodon, finanţat la vedere din Federaţia Rusă, care nu mai putea face vizite nicăieri în lume decât la Moscova şi la Muntele Athos, împingea cu umărul în uşa Gabrielei Firea încercând să o facă să semneze un protocol de cooperare. Delegaţia s-a văzut cu viceprimarul Bădulescu şi cu primarul sectorului 1, Daniel Tudorache. Ce e în neregulă ca două primării de capitală să coopereze, veţi întreba? În principiu nimic, doar că românii de dincoace n-au idee în ce fel o vizită de rutină ori o sponsorizare a reparaţiei unui parc din Chişinău sunt umflate în Republica Moldova, de cei interesaţi, la nivelul unui mare succes diplomatic înşirat seara pe televiziunile de casă, o adevărată validare internaţională, mai ales când vine vorba de partide ca PSRM ori cele ale oligarhilor, altfel nefrecventabile în lumea civilizată. Evident, tot despre asta e vorba când vizitele peste drum de Cişmigiu sunt făcute de politicieni care nici măcar nu reprezintă instituţii, iar primarul Bucureştiului e vârât de partidul său în poză fără să ştie la ce participă.

Hagialîcul s-a intensificat pe măsură ce se apropie alegerile parlamentare anticipate din 11 iulie, ca dovadă că nu de proiecte municipale e vorba, ci de campanie politică. Acum câteva săptămâni oamenii primarului de Chişinău au venit la Sectorul 4 din Bucureşti, că doar acolo mai găsesc un PSD prietenos în capitală. Zilele trecute Iv Ceban însuşi a fost primit la Buzău de preşedintele Consiliului Judeţean, plus şeful real al judeţului, anume Marcel Ciolacu, unde au semnat celebrul protocol de cooperare-apă de ploaie, menit să genereze foto-oportunităţi şi să fie menţionat elogios unde trebuie. Cu trei săptămâni înainte de alegeri, asemenea evenimente sunt importante pentru a-i consolida omului nr. 2 din PSRM, văzut ca un succesor al lui Dodon, piedestalul de lider tehnocrat, echilibrat şi împăciutor, şi cu Vestul şi cu Estul, care să extragă partidul din nişa geopolitică în care l-a afundat Dodon.

Şi cine ştie: în vreme ce el călăreşte Chişinăul cu scheme imobiliare corupte şi cauţionează loial campaniile virulent anti-occidentale, anti-româneşti şi pline de fake news ale lui Dodon, poate că unii pe la noi îşi imaginează că “îl vom suci noi pe Ceban” şi îl vom aduce în echipa noastră, sau măcar îl vom transforma în agent dublu, astfel încât să avem la Chişinău oamenii noştri şi pe dreapta, şi pe stânga, iar astfel să-i batem pe ruşi la propriul lor joc. Cu alte cuvinte, să aplicăm iar geniala schemă “our son of a bitch” cu care ne-am mai fript în vreo două rânduri, ultima oară spectaculos, pe mâna lui Vlad Plahotniuc. Ori poate sunt eu naiv şi nu-i vorba de patriotism, ci de beneficii private? Poate că sensul asistenţei financiare e invers, de la oligarhii moldoveni către politicienii români, care au şi ei nevoie ca tot omul de o zonă gri în afara UE unde mai speli o rufă-două şi o aduci acasă frumos parfumată, în kuliok? Că se află în patrie ori refugiaţi de persecuţie prin off-şoruri (calambur neinţenţionat), oligarhii moldoveni demonstrează o capacitate mult mai mare decât cei de dincoace de Prut în a rămâne influenţi şi a controla jocul politic de la distanţă.

Şi pentru că tot am ajuns aici, mi-am amintit că liniile de întovărăşire sunt multiple, nu doar prin trunchi dar şi prin aşchiile sărite din acesta, sub formă de fini, cumetri, subcontractori şi fii temporar rătăciţi de la linia partidului principal. Iată de exemplu în ce strânse relaţii au rămas cu Victor Ponta puzderia de moştenitori ai lui Plahotniuc, care ba se grupează, ba se împrăştie, după cum bate vântul politic, şi care, după vorba celebră de odinioară a lui Geoană, nu mai ştiu nici ei câţi sunt de fapt şi, aş adăuga eu, care pe care sponsorizează. Într-un final, dilema cu care se confruntă clasa politică din România e următoarea: cum îşi alege parteneri în Chişinău şi cum cooperează cu ei astfel încât să tragem noi Republica Moldova către Europa, iar nu să ne tragă cumetrii lor pe noi invers?

Un proiect susținut de Ambasada Canadei în România, Bulgaria și Republica Moldova