Donează
Un băiat îmbrăcat în uniformă de marină îl ține pe mână pe un bărbat elegant cu butonieră și pălărie. Lângă ei merge un bărbat mai în vârstă, cu mustață și papion. Ar părea o scenă complet normală, dacă nu ar avea Steaua lui David cusută pe haine și dacă am face abstracție de vagoanele de marfă din care au fost dați jos pe peron de soldați germani înarmați. Agnieszka Sieradzka, istoric de artă și curator al unei colecții de artă din cadrul Muzeului de Stat Auschwitz-Birkenau, este de părere că această scenă este foarte posibil una reală, ea fiind imortalizată în ceea ce istoricul numește cea mai valoroasă lucrare artistică păstrată din lagăr: Caietul de schițe de la Auschwitz, realizat de un artist necunoscut. Caietul conține detalii atât de fidele, încât până și numărul de înmatriculare al camionului SS din desene corespunde cu documentele oficiale ale lagărului.
Judenrampe – vechea haltă evreiască
Ne aflăm pe locul așa-zisei halte evreiești, Judenrampe, acolo unde băiatul în uniformă de marinar a coborât din tren. Artistul care a imortalizat scena a înțeles probabil importanța unui document istoric pe care îl realiza cu riscul propriei vieți, așadar l-a ascuns într-o sticlă, la baza unei barăci. Două vagoane vechi se află astăzi pe linia de tren renovată care leagă vechea stație de la Auschwitz de cartierul rezidențial contemporan din satul Brzezinka, ai cărui locuitori au fost dislocați în 1941, casele lor dărâmate fiind transformate în sursă de materiale pentru construcția lagărului de la Birkenau.
„Cu siguranță, locul s-a schimbat un pic față de atunci, dacă ne gândim doar la lucrările de reabilitare”, spune Piotr Setkiewicz, directorul Centrului de cercetare din cadrul Muzeului de Stat Auschwitz-Birkenau. „Vagoanele care se află acum pe șine nu sunt nici ele autentice, în sensul în care cu siguranță nu ar fi fost folosite pentru a transporta deportații la Auschwitz. Totuși, ele datează din perioada respectivă”, mai spune el.
Vechea haltă evreiască se situează la aproximativ jumătatea drumului dintre lagărele Auschwitz și Birkenau. Aici au început germanii în 1942 să aducă grupuri mari de evrei condamnați la exterminare. Tot aici aveau loc selecțiile când, cu o simplă mișcarea a capului, medicul SS hotăra dacă trăiești sau mori. Potrivit documentelor păstrate de atunci, între 75 și 80 la sută din evreii deportați aici din toată Europa erau încărcați în camioane și duși direct la camerele de gazare, unde erau omorâți.
„În cadrul procesului de selecție, medicii SS urmăreau în general criterii de eligibilitate pentru munca în lagăr”, susține Jacek Lachendro, un istoric din cadrul Muzeului Auschwitz-Birkenau, scoțând în evidență dualitatea acestui lagăr de exterminare/muncă silnică. „La început, cei care păreau tineri sau apți de muncă aveau o șansă de supraviețuire pentru că erau trimiși în lagăr. Copiii, femeile cu copii mici și bătrânii erau automat trimiși la gazare. Totodată, au existat perioade când lagărul nu a avut nevoie de forță de muncă, iar astfel cei care ar fi fost apți de muncă au fost și ei trimiși la camerele de gazare”.
Primele camere de gazare improvizate erau numite case roșii și albe, după culoarea pereților clădirilor de unde germanii au evacuat localnicii și pe care le-au adaptat ulterior pentru mașinăria lor de exterminare. În prezent, acele clădiri nu mai există: în locul lor, plăci comemorative în mai multe limbi ne aduc aminte de locul unde aveau loc execuțiile. În total, în jur de 1,1 milioane de evrei au fost deportați la Auschwitz, dintre care mai puțin de 200.000 au fost catalogați apți de muncă și înregistrați în lagăr. Restul au fost omorâți în camerele de gazare.
Birkenau
„Birkenau era un lagăr uriaș și, de fapt, de la bun început, de când a fost proiectat, s-a discutat pentru construirea unei alte linii de cale ferată, care urma să aducă vagoanele de la vechea haltă evreiască direct până la lagăr”, spune Piotr Setkiewicz. „Cu toate acestea, proiectul nu s-a realizat decât în toamna lui 1943, din cauza problemelor financiare. Halta a fost într-un final construită în mai 1944”, mai spune el, menționând totodată că șinele folosite pentru construirea căii ferate care lega cele două halte au fost importate din Uniunea Sovietică de o companie germană care folosea munca forțată.
Finalizarea noii halte a coincis cu așa-zisa Acțiune Maghiară, deportarea a peste 400.000 de evrei din Ungaria la Auschwitz. Potrivit istoricului polonez, acest lucru a simplificat procesele de selecție și redirecționare a celor selectați pentru camerele de gazare, care se aflau mult mai aproape. De pe peronul haltei, unii mai erau trimiși și direct la cazărmi, fie în lagărul femeilor sau în cel al bărbaților, situate la 100-200 metri distanță.
„Diferite publicații susțin că Birkenau era un lagăr de exterminare, în timp ce Auschwitz era doar un lagăr de muncă”, spune Piotr Setkiewicz. „Nu este adevărat, pentru că soarta prizonierilor era aceeași. La nevoie, prizonierii erau transferați de la Birkenau la Auschwitz și vice-versa. Prizonierii ambelor lagăre primeau aceeași uniformă cu dungi, le erau tatuate pe braț numere din aceeași serie și așa mai departe. Numărul prizonierilor era și el același în diferite cazărmi de la Auschwitz și Birkenau. În timp ce o singură cazarmă din lagărul principal de la Auschwitz adăpostea până la 500-600 de prizonieri, într-o cazarmă similară la Birkenau trăiau aproximativ 400 de persoane. Singura diferență consta în faptul că crematoriul și camerele de gazare au încetat să mai funcționeze la Auschwitz la final de 1942 și în 1943, în timp ce la Birkenau au rămas funcționale practic până la închiderea lagărului”, adaugă Piotr Setkiewicz.
Jacek Lachendro subliniază faptul că complexul de clădiri al lagărului era mult mai mare decât incinta propriu-zisă și au existat aproape 50 de lagăre mai mici în alte locații. Unele erau situate în imediata vecinătate a lagărului principal, altele în schimb lângă fabrici, mine și oțelării din vestul Poloniei Mici și Silezia Superioară. Majoritatea prizonierilor din aceste lagăre satelit în anii 1943 și 1944 erau evrei trimiși la muncă silnică, deși au existat și alte lagăre excepționale, precum cel de la Bobrek, unde erau fabricate diverse componente de mici dimensiuni pentru compania Siemens, motiv pentru care acolo lucrau mecanici, strungari și frezori. Condițiile de muncă de aici erau excepțional de bune. În mine, în schimb, condițiile erau groaznice, iar mulți prizonieri evrei trimiși acolo și care nu erau obișnuiți cu munca în condițiile aspre din subteran fie au murit, fie s-au sinucis”.
Torționarii
De la ferestrele mari ale turnului de la poarta de intrare poți vedea aproape tot lagărul Birkenau. La ora actuală, nu se mai pot vedea decât rândurile de cazărmi și coșurile de cărămidă care au rămas după ce structurile de lemn au fost demontate la finalul războiului. De aici, dar și din turnurile mai mici, gardienii SS puteau vedea foarte clar tot ce se întâmplă pe peron. La rândul lor, turnurile de lângă crematorii asigurau o bună vizibilitate a prizonierilor trimiși la moarte în camerele de gazare, coborând scările care îi duceau la locul de execuție. Piotr Setkiewicz spune că ofițerii SS de la Birkenau cu siguranță știau în ce fel de loc lucrează.
În ianuarie 1945, lagărul avea peste 4.000 de angajați, iar pe toată durata de funcționare a lagărului au lucrat în jur de 8.000 de gardieni, dintre care aproximativ 7.000 au supraviețuit războiului. Foarte puțini au murit în lagăr sau din cauza bolii. Mulți și-au piedut viața după ce au fost transferați către Frontul de Est. Toți gardienii erau germani sau „Volksdeutsche”, etnici germani. Singura excepția îl constituia un regiment de ucraineni aduși în lagăr în 1943, dar ei s-au răzvrătit și după trei luni au fost excluși din lagăr.
Trupele SS detașate la Auschwitz se puteau considera norocoase că le fuseseră repartizate sarcini liniștite și lipsite de pericol. Puțini dintre ei, 300 sau 400, omorau prizonierii în mod direct. Echipe de câteva zeci de oameni se ocupau cu „dezinfectarea” – erau special antrenate pentru manipularea gazului otrăvitor Zyklon B, dispersat din granulele care erau vărsate din canistre prin găurile din acoperișul camerelor de gazare.
„Gardienii SS cu atribuții de pază, mai mult sau mai puțin de 80 la sută din totalul cadrelor de la Auschwitz, chiar dacă nu au împușcat pe nimeni, prin simplul fapt că nu lăsau prizonierii să scape, au contribuit în ultimă instanță la exterminarea în masă a prizonierilor”, precizează Piotr Setkiewicz.
Documentele și corespondența recuperate atestă faptul că alcoolismul erau un fenomen larg răspândit în rândul trupelor SS, un flagel pe care ofițerii încercau să-l combată gestionând timpul liber al soldaților. În lagăr se organizau evenimente sportive și culturale. Gardienii aveau propriul lor spațiu de agrement. Condițiile erau foarte bune, iar în cazul ofițerilor de rang inferior, se asemănau barăcilor în vreme de pace. Ofițerii, în schimb, aveau parte de condiții de cazare comfortabile, uneori vile întregi cu grădini și servitori fiind puse la dispoziția lor. Unii au încercat să facă avere ilegal subtilizând bani și bunuri de valoare de la prizonieri, care în mod oficial aparțineau celui de-al Treilea Reich. S-au efectuat și anchete și au fost chiar pronunțate sentințe.
După război, o parte din angajații lagărului Auschwitz-Birkenau au fost trași la răspundere pentru crimele lor. La sfârșitul anilor 1940, Aliații condamnau cu ușurință la moarte astfel de persoane. 700 dintre ei au fost extrădați în Polonia, unde majoritatea au fost judecați în procese comune. Din cauza contactului limitat dintre gardieni și prizonieri, a fost dificil pentru martori să-i identifice. Astfel, au primit sentințe de unul până la doi ani de închisoare „pentru participarea la grupuri infracționale în cadrul lagărului de concentrare”. Majoritatea au plecat în Germania de Vest după ispășirea pedepselor.
Polonezii din lagăr
Un mic volum cu dedicație „Fiule, nu uita că cel mai important lucru în viață este curajul”, păstrat în cadrul Muzeului, ne ajută să spunem povestea lui Bernard Świerczyna, un prizonier de la Auschwitz și membru al mișcării de rezistență din lagăr. Prizonierii angajați în birouri au găsit cărți de povești care probabil au aparținut copiilor evrei omorâți. Ilustrațiile și textele au fost copiate și trimise ilegal acasă pentru a păstra legătura cu rudele sau lăsate drept amintire. Un astfel de volum, care spune povestea unui iepure a cărui casă a fost acaparată de lup, răscumpărată ulterior cu ajutorul celorlalte animale, a fost scrisă de Bernard Świerczyna pentru fiul său, Felicjan.
Ascunsă într-un dicționar german, cartea a fost înmânată mamei băiatului de către un ofițer SS anonim, fără nicio vorbă, după ce Świerczyna fusese deja spânzurat în cadrul ultimei execuții din lagăr, pe 30 decembrie 1944. După ce a reușit să evadeze de la Auschwitz împreună cu alți prizonieri, Świerczyna a fost prins și, în urma unei anchete, omorât.
Peste 140.000 de polonezi au fost înregistrați la Auschwitz, dintre care jumătate au murit aici. Setkiewicz este de părere că vorbim de o rată a mortalității mult mai mare decât cea în rândul deținuților din alte lagăre de concentrare din Germania, ceea ce se datora oricum modului în care lagărul fusese proiectat, Auschwitz fiind primul lagăr unde s-a construit un crematoriu fix. Ar trebui spus, totuși, că în 1943 condițiile de încarcerare pentru deținuții arieni, inclusiv polonezii, s-au îmbunătățit atunci când, îngrijorați de lipsa de personal, germanii au permis să fie trimise pachete cu mâncare prizonierilor din lagăre. Evreilor nu li s-a permis acest privilegiu.
„Mai știm din mărturiile prizonierilor că au existat și alte motive, alte modalități prin care un polonez putea supraviețui în lagăr”, spune Piotr Setkiewicz. „Un spirit puternic, de exemplu. Mai putea fi și ajutorul primit de la colegi sau dacă participai la mișcările de rezistență. Cu toate acestea, să supraviețuiești la Auschwitz era o chestiune de noroc. Până și un prizonier polonez dintr-un lagăr satelit cu condiții bune s-ar fi putut îmbolnăvi oricând de tifos, o boală des răspândită la nivelul lagărului. Sau ar fi putut muri sau fi omorât de SS”.
În ciuda terorii și a condițiilor de coșmar de la Auschwitz, au existat și câteva celule de rezistență, deși destul de puțini prizonieri știau de ele. Nu puteau decât observa rezultatele unor acțiuni, ca de exemplu dispariția unui șef deosebit de crud, sau evadarea altor prizonieri. Cea mai importantă organizație de acest tip a fost un grup militar conspirativ creat în jurul lui Rotmistrz Witold Pilecki, din care făceau parte ofițeri militari închiși în lagăr. Ar trebui menționată și gruparea de stânga clandestină, condusă de Józef Cyrankiewicz, un cunoscut activist al Partidului Socialist Polonez (PPS) înainte de război. Una din principalele realizări ale rezistenței a fost culegerea și transmiterea de informații despre realitățile din interiorul lagărului. Date despre transporturile de prizonieri, prizonierii înregistrați sau decedați și activitatea de producție au fost strecurate în afara lagărului și, datorită rețelei de conspiratori și eforturilor diferiților curieri, au ajuns la guvernul polonez de la Londra. Toate aceste activități au presupus un risc uriaș, iar membrii rețelei clandestine care au fost deconspirați au fost ulterior supuși unor anchete brutale, torturii, iar apoi au fost omorâți, cum este și cazul lui Bernard Świerczyna.
Femeile din lagăr
Odată cu primul transport de femei ajuns la Auschwitz în martie 1942, 999 de deținute germane au fost aduse de la Ravensbrück pentru a forma un lagăr de femei. Un număr similar de evreice au sosit din Slovacia în aceeași zi. La început, administrația lagărului nu părea să știe ce e de făcut cu atât de multe femei. Era greu să găsești sarcini potrivite pentru fiecare. Abia în vară, majoritatea din cele 17.000 de femei din lagăr au fost transferate la așa-zisul Frauen-Lager (în germană, lagăr de femei) de la Birkenau, unde au fost însărcinate să lucreze în construcții și agricultură. Femeile cu educație, în special cele care vorbeau limbi străine, au fost angajate în administrație, iar cadrele medicale au fost trimise la spitalele lagărului.
„Femeile care erau încarcerate în lagăr au trecut foarte rapid prin schimbări fizice”, spune Teresa Wątor-Cichy de la Muzeul de Stat Auschwitz-Birkenau. „Încă de la înregistrare, majoritatea erau rase în cap. Pierdeau un element de frumusețe, un semn al îngrijirii, al identității feminine. Femeile spuneau că se strângeau în grupuri de prietene care se știau de foarte mulți ani și dintr-o dată nu se mai recunoșteau. Munca până la surmenaj și cantitatea minimă de harnă pe care o primeau a făcut ca multe să piardă din greutate. Lipsa grupurilor sanitare și astfel a posibilității de a se spăla le-a făcut pielea gri și aspră. Un alt element important de îngrijorare pentru femeile din lagăr îl reprezentau schimbările fiziologice: oprirea menstruației, mai exact din cauza pierderii în greutate, din cauza fricii, experiențele traumatice prin care au trecut și la care au asistat”, mai spune Teresa Wątor-Cichy.
Colecția Muzeului conține vreo 12 portrete ale femeilor-deținut, desenate de Zofia Stępień-Bator. Femeile sunt frumoase, au părul lung și sunt îmbrăcate elegant. Era de fapt o modalitate pentru ele de a-și recăpăta nu doar frumusețea, ci și demnitatea, umanitatea și identitatea pierdute după ani de umilințe și suferințe.
Minoritățile din lagăr
Membrii diferitelor minorități etnice, religioase și sexuale din lagăr au fost victimele politicilor rasiste ale Germaniei naziste. La Birkenau, au fost înregistrați 21.000 de etnici romi și sinti. Boala, inaniția și exterminarea lor ulterioară au făcut ca doar unul din șapte să supravițuiască genocidului.
O rată a mortalității deosebit de mare s-a înregistrat în rândul celor aproximativ 15.000 de prizonieri de război sovietici aduși în lagăr. Unii dintre ei, în special prizonierii politici, nu au mai fost înregistrați ci trimiși direct la gazare. Doar o mică parte din cei 12.000 de prizonieri sovietici înregistrați au supraviețuit. Prizonierii de război aduși la Auschwitz după invazia germană din URSS în 1941 au fost supuși torturilor, puși la cele mai grele munci și tratați mai rău ca orice altă categorie de deținuți, cu excepția evreilor. Situația a început să se îmbunătățească progresiv începând cu jumătatea lui 1942, când germanii au avut nevoie de mai multă forță de muncă. Inițial, prizonierilor de război ruși le-a fost dat un număr de înregistrare scris pe bucăți de cârpă pe care o coseau pe uniforme. Totuși, se pare că atunci când deținuții mureau, restul le preluau uniformele cu tot cu numerele cusute, ceea ce a produs confuzii în registrele lagărului. Atunci s-a venit cu ideea tatuării numerelor pe partea stângă a pieptului. Abia mai târziu, începând cu primăvara anului 1942, nemții au început să tatueze sistematic numerele de înregistrare pe brațul stâng al prizonierilor.
În jur de 400 de „studenți ai Bibliei”, pe care astăzi i-am numi Martori ai lui Iehova, au fost și ei deportați la Auschwitz-Birkenau. Au ajuns în lagărele de concentrare din cauza devotamentului profund pentru credința lor. Au refuzat nu doar să se înroleze în armată, ci și să lucreze în industria armamentului, o faptă pasibilă cu închisoarea în al Treilea Reich. Li s-a oferit posibilitatea să-și recapete libertatea în schimbul unei declarații scrise prin care renunțau la religia lor. La Auschwitz-Birkenau, nimeni nu a semnat un astfel de document.
Este foarte greu de stabilit cât de mulți homosexuali au fost trimiși în lagăr. Potrivit lui Bogdan Piętka de la Muzeul Auschwitz-Birkenau, au fost 77. Jacek Lachendro spune că din datele cercetătorului german Riner Hoffschidt reiese că ar fi vorba de peste 130. Inadvertențele se datorează modului ambiguu în care acești prizonieri erau identificați. Unii primeau triunghiuri roz care indicau încarcerarea în baza articolului de lege care condamna homosexualitatea, însă au existat și alții care au primit poate triunghiuri roșii care desemnau prizonierii politici, sau triunghuri verzi care semnalau infractorii. Pe de altă parte, studiile istoriografice sugerează că homosexualii au fost printre cele mai maltratate minorități din lagăr.
Moartea, sau o mică șansă de supraviețuire...
Într-un alt desen, autorul necunoscut a desenat un băiat, și acesta îmbrăcat în uniformă de marinar, care este târât cu forța de lângă un bărbat elegant cu pălărie de către un ofițer SS. Băiatul și bărbatul întind cu disperare mâinile unul către celălalt. Copilul stă într-o mulțime de oameni lângă un bărbat în vârstă cu mustață și Steaua lui David cusută pe haină. Având în vedere funcția duală a lagărului Auschwitz-Birkenau, putem presupune că băiatul și bătrânul urmau să fie imediat omorâți. Bărbatul în haine elegante, mai târziu deposedat de ultima fărâmă de deminitate, îmbrăcat într-o uniformă dungată, a primit un număr în scop de identificare, o șansă de a fi trimis în lagăr, ceea ce în sine nu îi garanta supraviețuirea.
Bartosz Panek este realizator de documentare radio și reporter cu experiență de peste 20 de ani. Este laureat al diferitelor premii naționale și internaționale, printre care și Prix Italia pentru cel mai bun documentar de radio. Activitatea lui a fost recunoscută în concursuri organizate în Italia, Franța și Croația. Primul său volum, despre tătarii polonezi, a fost publicat de editura Czarne în vara lui 2020.
Jarosław Kociszewski este jurnalist de radio și presă scrisă. Mult timp a fost corespondent în Orientul Mijlociu, ultima oară din partea radioului public din Polonia. Colaborează cu ONG-uri pe diferite subiecte de interes personal, în special Orientul Mijlociu și Africa de Est. În prezent este redactor la site-ul Nowa Europa Wschodnia și lucrează ca expert pentru Fundația Stratpoints pentru Securitate și Dezvoltare.
Articolul de față se înscrie în proiectul derulat de Colegiul Europei de Est „Jan Nowak-Jeziorański”, finanțat de Ministerul polonez al Afacerilor Externe. Proiect implementat în scopuri publice și finanțat de Ministerul Afacerilor Externe al Poloniei în cadrul concursului de granturi „Diplomație publică 2022”. Opiniile exprimate în cadrul publicației aparțin autorilor și nu reflectă punctul de vedere și poziția oficială a Ministerului Afacerilor Externe din Polonia.
Articolul a fost preluat de Veridica, cu acordul autorilor, de pe pagina New Eastern Europe.
