Facebook Twitter Instagram Youtube LinkedIn

Analize

Cum devin prietenii dușmani: Georgia vs. Abhazia și Osetia de Sud*

Cum devin prietenii dușmani: Georgia vs. Abhazia și Osetia de Sud*
©EPA-EFE/ZURAB KURTSIKIDZE  |   O femeie jelește la monumentul închinat georgienilor uciși în conflictul armat georgiano-abhaz din 1992-1993, în Tbilisi, Georgia, 27 septembrie 2021.

Fraților, multă vreme am crezut că în partea asta a globului nu mai există războaie ca pe vremuri, că, de bine, de rău, oamenii sunt liberi să aleagă drumul pe care-l vor pentru societatea lor și că puștile, tancurile și avioanele militare sunt chestii ce pot fi admirate la câte-o paradă de ziua națională ori în interiorul unor muzee. La fel cum am crezut că granițele nu mai sunt ceea ce au reprezentat pentru străbunicii și bunicii noștri, adică linii pentru care să te lupți cu cineva la fel ca tine, dar care vorbește o altă limbă, e de-o altă naționalitate sau are o credință diferită de a ta. Și, în general, că statele sunt niște construcții sociale acceptate de restul lumii și că asta nu se schimbă peste noapte.

Dar apoi am citit despre conflictele din estul Ucrainei sau despre războiul din regiunea Nagorno-Karabakh. Am și făcut câteva clipuri despre aceste subiecte și o să las linkuri în descriere. Merită să le vedeți în cazul în care nu ați făcut-o deja. Și atunci am înțeles că, de fapt, toată situația internațională este un echilibru destul de fragil, care se păstrează greu și se poate pierde extrem de ușor. Asta mai ales când ai și un vecin – nu zic cine, că e vorba de Rusia – sau chiar mai mulți care au interesul să mențină mocnite anumite divergențe interne, ce se pot reaprinde oricând este nevoie. Un stat aflat într-o astfel de situație, nu va putea găsi niciodată o stabilitate care să-i asigure dezvoltarea, modernizarea și transformarea într-o „țară ca afară”.

Probabil că nicăieri nu este mai accentuat acest tipar nefericit decât în cazul Georgiei, o țară cu o istorie extrem de bogată și o poziționare geo-politică cu două tăișuri. O dată pentru că se află pe una dintre cele mai importante rute economice și energetice, și a doua oară pentru că se învecinează cu Rusia. Și, dacă ar fi doar atât, poate că nu ar fi atât de complicat, dar Georgia cuprinde și câteva regiuni populate cu alte grupuri etnice, teritorii care, cu sprijinul Moscovei, au fost un factor de instabilitate, sunt state separatiste și vor reprezenta pentru multă vreme un pericol pentru guvernul de la Tbilisi.

Așa că, atunci când stăm pe cearșaf în Vamă sau pe șezlong la Mamaia și ne plângem de aglomerația de pe autostradă, de murdăria de pe litoral și de prețurile mari la cazare (nemulțumiri cât se poate de întemeiate), să ne gândim că în capătul celălalt al Mării Negre se află Georgia. Pentru oamenii de acolo, „preocupări” înseamnă o nouă invazie rusească, granițe care se schimbă de la o săptămână la alta sau familii care au fost expulzate din casele lor.

După ce vedeți clipul, ca sa ramaneti la curent cu se întâmplă prin Georgia, și nu numai, puteți urmări continuarea citind articolele scrise de experții de la veridica.ro, o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est.

Și pentru că am amintit mai devreme că Georgia are o istorie extrem de bogată, haideți să vedem exact despre cine și ce e vorba:

Cine-i Georgia?

„Georgia țara, nu Georgia statul”, ca să fac și eu gluma pe care o face tot internetul atunci când discută subiectul. Că una e Georgia, unul dintre statele americane, și alta e Georgia, țara din Caucaz, adică subiectul nostru de astăzi. Oricum, v-am dat un spoiler mai devreme: Georgia se află pe țărmul estic al Mării Negre, mărginită la nord și la sud de cele două lanțuri muntoase ale Caucazului. Are o populație de aproximativ patru milioane de locuitori, adică de două ori mai mult decât Bucureștiul, dintre care o treime locuiesc în capitala Tbilisi. La vest e Marea Neagră, cu Turcia și Armenia se învecinează în sud, iar cu Azerbaidjanul în sud-vest, iar în nord... știți cum e bancul acela: cu cine se învecinează Rusia? Cu cine vrea ea! Așa și granița din nord a Georgiei: guvernul de la Tbilisi spune că singurul vecin la nord e Rusia, în timp ce autoritățile de la Moscova consideră că, între Georgia și Rusia, mai există și republicile separatiste Abhazia și Oseția de Sud.

Dar hai să nu sărim direct în prezentul ăsta complicat, ci să începem cu începutul, că istoria veche a Georgiei este și mai încâlcită. Și știu că am spus asta la multe dintre clipurile despre conflictele înghețate din fostul spațiu sovietic, dar e fix trăsătura care i-a permis Rusiei să-și mențină sfera de influență chiar și atunci când Moscova... avea o migrenă.

Iar în cazul Georgiei, istoria sa este, într-adevăr, una dintre cele mai vechi și mai bogate din întregul continent. Cred că este suficient să vă spun că cele mai vechi rămășițe umane (sau umanoide sau oricum ceva din lanțul acela evolutiv) din afara Africii s-au găsit la Dmanisi, o mică așezare din sudul țării, aproape de granița cu Armenia. Când le-au datat cu carbon, acul aparatului s-a oprit pe la 1,8 milioane de ani. Și, da, știu că în 2018 chinezii au spus că au găsit unele cu „doar” 300 000 de ani mai vechi de atât, dar acolo treaba încă nu e sigură – vorbim totuși de China comunistă – și nu știu dacă nu cumva s-a dat „kilometrajul în spate. Știm că teritoriul georgian a fost locuit încă din urmă cu mii de ani de diferite triburi kartvelice, de aici și numele său popular de Sakartvelo, adică Țara kartvelilor. Despre „Georgia”, denumirea oficială, circula legenda că ar proveni de la sfântul Gheorghe, cel care în iconografia creștină este portretizat ucigând balaurul. Și ai crede că e adevărat, având în vedere că larga majoritate a georgienilor sunt creștini (ba chiar unul dintre primele popoare care a adoptat această religie) și că în mai toată istoria lor nu au făcut altceva decât să se lupte cu unii și cu alții. N-are nicio legătură. Majoritatea istoricilor și lingviștilor consideră că denumirea vine de la cuvântul persan „gurg”, care înseamnă lup, iar Georgia înseamnă de fapt „țara lupilor”. De unde vine și numele rusesc al țării, Gruzia, sub care era cunoscută și la noi până acum nu foarte multe timp. 

Mai știm că în secolul al VIII-lea î.Hr., pe malul Mării Negre, în partea vestică a Georgiei din prezent, a luat ființă regatul Colchida, care avea să stea la baza formării poporului georgian. Colchida era nu doar o putere regională în Caucaz, capabilă să reziste incursiunilor regatelor vecine, ci și un important centru al comerțului în antichitate. De altfel, pe malul mării au apărut colonii grecești, iar în mitologia greacă Colchida era locul de unde provenea berbecul înaripat cu lâna de aur, simbolul bogățiilor de la marginea lumii cunoscute.

Puțin mai târziu, prin secolul al III î.Hr., pe când strămoșii noștri geto-daci făceau studiile de fezabilitate pentru tunelurile din Bucegi, strămoșii georgienilor înființau al doilea regat, în inima Caucazului: Regatul Iberiei, care se învecina la vest cu Colchida și la est cu Albania. Da, ați auzit bine, Iberia și Albania erau și în Caucaz. V-am avertizat că istoria Georgiei este foarte bogată și foarte, dar foarte complicată. De unde vine numele ăsta similar cu al peninsulei din celălalt capăt al Europei nu știe nimeni să spună, cu toate că mulți se chinuie de zeci de ani să găsească o explicație. Iar Albania Caucaziană este, de fapt, Azerbaidjanul de astăzi, ca să închid paranteza.

În Antichitatea târzie, cele două regate georgiene s-au aflat sub influența marilor puteri din regiune, fie că vorbim de Imperiul Persan (adică Iranul de astăzi), de cel Armean sau de cel Roman. De altfel, Colchida chiar a fost pentru o vreme provincie a Romei, în timp ce Iberia a rămas numai în friend-zone. De prin a doua jumătate a secolului al III-lea, Colchida și Iberia au oscilat între statut de vasalitate, relativă autonomie, ocupație completă din partea vecinilor mai puternici sau independență. Pe fondul acestei lupte continue de menținere a unei identități distincte, regatul Iberiei a adoptat creștinismul în jurul anului 337, pentru a contracara influențele Imperiului Sasanid care promova zoroastrismul.. Și în Colchida, creștinismul era religia majoritară, iar din secolul următor Biserica georgiană a devenit autocefală, adică independentă, creștinismul fiind astfel parte esențială a identității naționale georgiene.

Până în secolul al VII-lea, Iberia și Colchida (aceasta din urmă cunoscută acum drept Lazica) au reprezentat spațiul predilect pentru bătăliile dintre Imperiul Bizantin și perși, conflicte întrerupte numai de revoltele georgienilor. Ce să mai, o țineau într-un război continuu. Și știți vorba aia, când bizantinii și perșii se ceartă, câștigă arabii. Sau măcar sunt aproape, căci, cu toate că georgienii au reușit să respingă invazia arabă de la jumătatea secolului al VIII-lea, au fost atât de afectați economic și demografic că e greu de spus că a învins cineva. Pentru Colchida, salvarea a reprezentat-o unirea cu principatul Abhazia din nord-vest, formând, pentru aproape trei secole, Regatul Abhaz, un stat relativ puternic și prosper. Cine erau abhazii, asta iarăși este o bună întrebare. Sunt multe teorii dezvoltate în ultimele două secole, fiecare servind unui anume scop politic sau ideologic. Cel mai probabil, dar o spun cu rezerve, abhazii sunt rămășițele unei popor cerchez din Caucaz și s-au aflat pe acel teritoriu încă din vremuri imemoriale. O perioadă lungă din istoria lor au fost în strânsă legătură cu georgienii, cu toate că o parte semnificativă a abhazilor era musulmană, însă elitele lor adoptaseră limba și cultura georgiană. Ideea este că erau diferiți de georgieni, dar aveau relații foarte apropiate cu aceștia, în special cu cei din Lazica.

În schimb, în ultima parte a primului mileniu d.Hr., georgienii din Iberia erau cotropiți când de arabii din sud, când de triburile turcice din nord, rezistând numai datorită terenului inaccesibil. Un fel de Afganistan pentru marile puteri, că tot am discutat recent despre acest subiect și, pentru cine nu a văzut clipul, vă las un link în descriere. Și totuși, din acest tărâm al nimănui s-a ridicat dinastia Bagratizilor, care avea să unifice majoritatea teritoriilor georgiene, adică Iberia, regatul Abhazia și alte principate mai mici, sub domnia lui Bagrat al III-lea, formând în secolul al XI-lea Regatul Georgian. Însă apogeul statului medieval georgian a început pe la 1100 și ceva, sub David al IV-lea, când, după câteva campanii militare victorioase împotriva bizantinilor și a Imperiului Islamic Selgiuc din sud, Regatul Georgian se întindea de la Marea Neagră la Marea Caspică, peste aproape tot Caucazul. În plus, tot în vremea lui David al IV-lea a avut loc o dezvoltare culturală fără precedent, care a cimentat identitatea națională georgiană.

Ultimul mare rege medieval a fost de fapt o regină: Tamara, strănepoata lui David. În timpul domniei sale, între 1184 și 1213, a făcut de toate: i-a executat pe nobilii care îi erau împotrivă, a întărit armata și Biserica, principalele instituții ale epocii, a divorțat de primul soț și l-a exilat, a sprijinit cultura și a dus războaie de cucerire, ajungând să controleze inclusiv nordul Anatoliei, adică al Turciei de astăzi. În plus, capitala Tbilisi ajunsese unul dintre cele mai mari și mai puternice orașe din regiune, după ce cu un secol înainte nu era altceva decât o bază militară a Imperiului Selgiuc. Numai că de aici a început declinul: nici nu și-au revenit bine georgienii de după marea invazie mongolă din secolul al XIII, că în veacul următor au venit peste ei ciuma bubonică și alte câteva invazii ale forțelor turco-mongole ale lui Timur Lenk (aliatul lui Mircea cel Bătrân) și ale urmașilor săi. Invazia mongolă a avut un efect relativ minor la acea vreme, dar a influențat semnificativ ceea ce s-a întâmplat în ultimele decenii în Georgia: o parte a Regatului Alanilor a căutat refugiu dincolo de munții Caucazul Mare, adică lanțul din nordul regiunii, trecând la sud, în teritoriul Regatului Georgian, în ceea ce este astăzi regiunea Oseția. Etnic vorbind, aceștia erau un grup de origine iraniană, care deja se spărsese în două în secolului al IV-lea: o parte rămăsese în Caucaz, alții au luat calea Romei, pe care au prăduit-o, apoi s-au stabilit în Spania și Franța de azi. Atunci, după invazia mongolă din secolul al XIII-lea, o parte au rămas la nord de munți, alții, așa cum am spus, s-au stabilit în sud. Și dacă credeți că asta e tot, nici pe departe: un al patrulea grup de alani, ceva mai mic, a ajuns după câteva decenii de peregrinări să se așeze în Ungaria, nu departe de Budapesta, asimilându-se parțial în Regatul Maghiar. Alanii din Caucaz (numiți uneori și Iași, exact ca orașul nostru din Moldova!) sunt strămoșii oseților de astăzi. Știu că v-am băgat în ceață și o să dați repeat la ultima parte, dar asta e cea mai simplă explicație pentru una dintre cele mai complicate situații istorice.

Așa că la sfârșitul secolului al XV-lea, adică pe vremea lui Ștefan cel Mare, Regatul Georgian s-a dezintegrat în multe principate mici și lipsite de putere, care s-au văzut nevoite să supraviețuiască sub suzeranitate otomană sau safavidă, mai ales că erau și locul predilect pentru războaie. Cu toate acestea, ca să fac din nou o comparație cu spațiul nostru, au reușit să-și păstreze o relativă formă de autonomie, într-un mod similar Țării Românești și Moldovei, fără să fie cucerite și anexate.

A zis cineva cucerire și anexare? Pentru că în secolul al XVIII-lea a apărut în Caucaz o mare putere care cu siguranță era familiarizată cu acești termeni. Evident, este vorba de Rusia țaristă, care a beneficiat din plin de animozitățile din zonă pentru a părea „the good guy”, fratele de aceeași religie care îi apără pe georgieni de puterile islamice din sud, adică de otomani și safavizi. Aproape toate principatele georgiene, prea mici și lipsite de capacități economice și militare semnificative, și-ar fi dorit independența, însă, știți cum e, erau „interese mari”. În plus, în special safavizii, urmașii perșilor, se dovediseră deosebit de cruzi față de georgieni: revolta din Tbilisi, din secolul al XVII-lea, se încheiase cu un masacru în care peste 150 000 de localnici și soldați au fost uciși, iar regina Ketevan a regatului Kakheti din estul Caucazului a fost torturată pentru că nu a vrut să renunțe la creștinism. Un soi de Constantin Brâncoveanu de la noi, numai că nu a fost o scurtă decapitare, ci ceva mai în stilul lui Ramsay Bolton pentru fanii Game of Thrones. În fața unui asemenea vecin, Rusia țaristă părea un colac de salvare. Prin urmare, în 1783, regatul Kartli-Kakheti, unul dintre cele mai importante state georgiene, a semnat tratatul de la Georgievsk prin care intra sub protectoratul rusesc. Practic, își pierdea complet autonomia, că de independență oricum nu puteam vorbi, și intra sub controlul curții de la Sankt-Petersburg. Acesta a fost numai primul pas, iar la începutul secolului al XIX-lea tot teritoriul georgian era încorporat oficial în Imperiul Țarist.

Numai că, știți cum e, fugi de unul, dai de altul, iar dacă nobilimea georgiană ar fi fost atentă la ce se întâmplă în regiune, în perioada următoare ar fi putut vedea un mare semn de avertizare cu privire la noul aliat. Rusia țaristă nu avea nevoie de aliați, ci avea nevoie de teritoriu, așa că a demarat o amplă expansiune în Caucaz, cucerind ceea ce este astăzi Armenia, Azerbaidjan, Georgia și părți din Turcia și Iran. Ba mai mult, de-a lungul secolului al XIX-lea a avut loc războiul ruso-cerchez, de altfel cel mai lung război din istoria Rusiei, care s-a încheiat nu doar cu victoria clară a trupelor imperiale, ci și cu un genocid al cerchezilor (rudele apropiate ale abhazilor), în care sute de mii de oameni au murit, iar cei câteva zeci de mii de supraviețuitori s-au refugiat în Imperiul Otoman. Practic, statul și poporul cerchez au fost pur și simplu desființate. Iar această represiune a afectat și populația abhază: Sukhumi, capitala regiunii, a fost practic „curațată” de abhazi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar majoritatea abhazilor din provincie au fost nevoiți, asemenea cerchezilor, să emigreze în Imperiul Otoman. În paralel, în Georgia, ca de altfel în mai toate provinciile cucerite de Sankt-Petersburg, a avut loc un amplu proces de rusificare. Biserica Ortodoxă Georgiană și-a pierdut statutul, fiind subordonată celei ruse, unele instituții erau conduse de persoane numite direct de autoritățile imperiale, limba și cultura rusă erau favorizate în detrimentul celei locale, iar reformele economice au antagonizat nobilimea georgiană, fără a ridica cu adevărat standardul de viață. În plus, era epoca naționalismului și nici Caucazul (sau, mai bine zis, mai ales Caucazul) nu a făcut excepție și, evident, nici Georgia. Intelectualii georgieni au intrat în politică și au ajuns în Duma de Stat, au scos ziare în georgiană, au publicat romane și piese de teatru și au re-creat practic o cultură națională. Toate aceste eforturi erau pe o filieră, evident, democratică, după cum sublinia manifestul publicat de Iakob Gogebashvili:

„Patriotismul nostru [...] se sprijină exclusiv pe atașamentul față de pământul natal. [...] Nu acceptăm ura pentru alte popoare, nici dorința de a-i înrobi sau de a-i asupri pe alții. Dorința patrioților georgieni este de a-i reda Georgiei dreptul de a-și construi singură viitorul și de a-i fi respectate drepturile, precum și de a păstra identitatea și cultura națională fără de care o societate nu poate exista.”

În același timp, în Georgia activau și diferite formațiuni revoluționare care voiau cu orice chip răsturnarea administrației țariste și abolirea imperiului. Iar unul dintre acești revoluționari era și Iosif Vissarionovich Djugashvili, care, nemulțumit de numele de familie și de unde se vedea peste cinci ani, și-a spus Stalin și a urcat în carieră până la poziția de dictator al Uniunii Sovietice. 

In 1917 țarul Nicolae al II-lea a fost obligat să abdice, iar, după câteva luni de guvern provizoriu, bolșevicii au preluat puterea și de-aici a izbucnit un lung și sângeros Război Civil rus. De acest haos de la sfârșitul Primului Război Mondial au profitat popoarele din interiorul fostului imperiu care demult își doreau independența, dar nu aveau cum să facă ceva în acest sens. Așa că la 26 mai 1918, georgienii s-au rupt de Moscova și și-au declarat independența, luând astfel naștere Republica Democrată Georgiană.

Și aici s-au încheiat problemele... Glumesc, asta poate într-un univers paralel, că în realitate ațele istoriei s-au complicat și mai tare. Otomanii, care nu erau în cea mai bună perioadă a lor, s-au gândit să profite de dezmembrarea Imperiului Rus, fostul lor inamic, și de instabilitatea din regiune și să anexeze o parte din teritoriile georgiene și armene. Numai că, atunci când vorbim de Caucaz, vorbim de petrol, pentru că, de-o sută și mai bine de ani, este una dintre cele mai bogate regiuni petrolifere. Cu toate că majoritatea instalațiilor se află în est, pe malul Mării Caspice, exportul se face prin Georgia, un rol important avându-l orașul Batumi, din sud-vest, din apropierea actualei granițe cu Turcia. Iar otomanii erau interesați de acapararea acestor resurse de care – ghinion – erau interesați și germanii, aliații lor. Așa că Berlinul a trimis de urgență o misiune militară în Georgia, care a sprijinit nou creatul stat în respingerea ofensivei otomane. Cu alte cuvinte, în timp ce pe alte fronturi luptau împotriva acelorași inamici, în Georgia, turcii și nemții se lupta ca veritabili oponenți. Frate, frate, dar petrolul e pe bani. Mulți bani.

În cele din urmă, georgienii au reușit să respingă atacurile, dar asta și pentru că au ocupat niște poziții strategice din regiunea Lori, populată de armeni. Problema este că, după ce s-a terminat conflictul, n-au mai vrut să plece și i-au abordat pe locuitori cu ceva de genul „nu-i așa că vă place să trăiți în Georgia?”. Răspunsul era nu, iar urmarea a fost una singură: un alt război, de data aceasta între Georgia și Armenia, desfășurat în 1918, care nu a făcut altceva decât să mai provoace victime și de-o parte, și de alta. Iar pe lângă conflictele externe, au existat și insurecții interne, în special în Abhazia și Oseția de Sud, unde ideile bolșevice au avut ecou, iar locuitorii s-au revoltat împotriva autorităților georgiene. În ciuda sprijinului primit din partea Moscovei, cu precădere în cazul Oseției de Sud, răscoalele au fost înfrânte de către armata guvernului de la Tbilisi.  

Și-apoi a fost pace și prosperitate... Din nou, nu, poate doar într-o istorie contrafactuală, că în realitate lucrurile au stat complet diferit. Asta cu toate că în 1920 guvernul bolșevic de la Moscova a recunoscut printr-un tratat internațional independența Georgiei și granițele noului stat. Dar Lenin, Stalin, Dzerjinski și alți lideri comuniști nu se încurcau de-un document, mai ales că Georgia părea o pradă ușoară. Noua putere politică menșevică de la Tibilisi nu reușise să consolideze statul, armata georgiană era slab echipată, trupele britanice venite la sfârșitul Primului Război Mondial părăsiseră țara și, oricum, Occidentul era preocupat de alte conflicte din Europa, iar poziția strategică și rolul economic făceau din Georgia un potențial pericol pentru Moscova. În plus, Azerbaidjanul și Armenia deja intraseră sub controlul guvernului de la Moscova,r așa că la începutul lui 1921 a venit și rândul Georgiei. A fost o ofensivă rapidă a Armatei Roșii, iar în câteva săptămâni aproape întreaga țară era ocupată. Spun aproape întreaga, pentru că, atunci când sovieticii au atacat din nord și est, turcii s-au grăbit să ocupe și ei cât mai mult din Georgia. Una peste alta, în 1921 se crea prima Republică Socialistă Sovietică Georgiană, iar Abhazia și Oseția de Sud primeau statute autonome. De altfel, în cazul celei din urmă, era pentru prima dată când era recunoscută ca entitate oarecum separată de Georgia. Vechii lideri politici de la Tbilisi au plecat în exil, iar în țară a rămas o puternică mișcare de rezistență, atât în orașe, cât și în regiunea muntoasă, dar până în 1924 avea să fie complet eliminată, cu mii de morți și zeci de mii de membri ai elitei georgiene deportați în Siberia.

În primele luni de dominație sovietică a existat o așa numită „problemă georgiană”, care viza gradul de autonomie pe care provincia îl putea avea în cadrul URSS-ului. În cele din urmă, prin bunăvoința sa cunoscută, Moscova a decis să acorde o considerabilă autonomie de zero la sută, iar în 1922, Georgia, Armenia și Azerbaidjanul au fost unite în Republica Socialistă Sovietică Transcaucaziană. După 14 ani, adică în 1936, măsura a fost revocată și s-a revenit la trei state distincte. Tot atunci s-a stabilit ca Republica Socialistă Sovietică Georgiană să includă trei zone autonome: în nord - Oseția de Sud (da, știu, și geografia lor e la fel de complicată ca istoria), în nord-est – Abhazia și în sud-est Ajaria, aceasta din urmă fiind o regiune în jurul orașului Batumi. În deceniile următoare, Georgia a cunoscut același drum ca mai toate celelalte republici din cadrul URSS-ului: industrializare amplă, urbanizare prin construcții masive de blocuri, standardizare, precum și o ridicare și uniformizare a standardului de viață prin eliminarea discrepanțelor. Totodată, turismul a cunoscut o amplă dezvoltare, numeroși lideri comuniști ridicându-și vile de vacanță în Abhazia, pe litoralul Mării Negre.

Și a fost pace. Da și nu, căci nu prea era mult spațiu de manevră sub un regim totalitar așa cum era cel sovietic (cu toate că au existat unele proteste în 1956, pe fondul destalinizării). Dar numai pentru că nu s-au manifestat, asta nu însemna că nu au existat tensiuni care așteptau prilejul să răbufnească. Iar acest prilej a fost dat de reformele lui Gorbaciov din anii 80, care, la nivel mare, au dus la prăbușirea Uniunii Sovietice și, la nivel mic, la...

Războaiele din 1991-1993

Conflictele din Abhazia și Oseția de Sud, de la începutul anilor 90, n-au apărut din senin. De fapt, cred că aș putea spune că au fost pregătite din timp de Moscova pentru vremurile în care Georgia ori aceste regiuni ar vrea să se distanțeze de Rusia. Un fel de fast-food pe care îl ai în congelator și pe care îl poți pune la microunde și e gata în câteva zile, dacă nu ai chef de gătit serios sau te-ai cam săturat de comandat pizza. De aceea, pentru a nu le da ocazia georgienilor și abhazilor ori oseților să devină prieteni găsindu-și în sovietici inamicul comun, Moscova a dus o politică de deznaționalizare și, nu cred că greșesc când spun, de învrăjbire. Divide et impera, nu? Dacă în Georgia, spre exemplu, orice sentiment național era rapid sancționat, în Abhazia georgienii erau favorizați în detrimentul populației locale. În primele decenii de după instaurarea puterii sovietice, era interzisă predarea în limba abhază și, pe lângă rusa obligatorie, copiii trebuiau să învețe georgiana. În plus, funcțiile administrative erau ocupate cu precădere de georgieni și din ce în ce mai mulți georgieni era aduși în regiunea din nord-estul țării, modificând astfel raportul interetnic în defavoarea abhazilor. Astfel, în 1989, etnicii georgieni reprezentau aproape jumătate din populației Abhaziei, în timp ce abhazii constituiau nici 20% din numărul total, restul locuitorilor fiind ruși, evrei ori armeni. Cu toate că secole de-a rândul abhazii și georgienii, două grupuri etnice totuși distincte, s-au aflat într-o relație foarte apropiată, după câteva decenii de guvernare sovietică relațiile se deterioraseră dramatic. Căci dragoste cu sila nu se poate, nu? Atât de gravă era ruptura și atât de puternice animozitățile, încât liderii abhazi au cerut în 1956, 1967 și 1978 ca provincia să fie ruptă din Republica Socialistă Sovietică Georgia și încorporată direct în Rusia. Chiar dacă nu a acceptat o asemenea cerere, Moscova și-a schimbat radical politica în regiune, favorizând masiv minoritatea abhază, ai cărei membri beneficiau de un standard de viață superior majorității georgiene. Ceea ce vă dați seama că nu a făcut decât să crească resentimentele dintr-o parte și din alta. În schimb, în Oseția de Sud situația a fost mult mai calmă. Statutul de regiune autonomă a fost respectat de administrația de la Tbilisi, iar oseții au beneficiat de școli, presă și administrație în limba locală, fără presiuni de georgenizare.

La sfârșitul anilor 80, pe fondul pereistroikăi și al glasnostului, politicile de reformare a statului sovietic care însă au dus la disoluția sa, în republicile sovietice au apărut curente naționale care căutau independența. Georgia se voia independentă de Rusia, Abhazia de Georgia, Oseția de Georgia, toată lumea voia să fie liberă sau ceva pe acolo. În acest context politic din ce în ce mai instabil, tensiunile interetnice au început să fie mai vizibile și mai radicale.

În cazul Abhaziei, este greu de spus care a fost scânteia. Poate scrisoarea către Moscova din 1988, prin care aproape 60 de lideri politici și intelectuali abhazi cereau ruperea oficială de Georgia. Vă dați seama ce bucurie a stârnit un asemenea demers la Tbilisi. Așa că autoritățile centrale georgiene au fost foarte încântate și, motivând că, dacă ceri o pâine în Abhazia, ți se răspunde „nem tudom”, doar că în limba abhază, au adoptat o serie de măsuri de georgenizare a teritoriului: limba georgiană a înlocuit limba rusă, examenele trebuiau susținute exclusiv în georgiană, iar utilizarea publică a abhazei a fost restricționată. Era evident scopul de a îngrădi accesul localnicilor la poziții-cheie în administrație, pentru că mulți vorbeau numai abhaza și rusa, georgiana fiind un soi de franceză pentru ei, excusez-moi. De aici a început spirala urii interetnice, care avea să se transforme în conflict armat. În martie 1989, peste 50 000 de abhazi au luat parte la o ceremonie în satul Lykhny, o așezare cu importanță istorică pentru ei, și au cerut readoptarea unei constituții din primii ani ai regimului sovietic, prin care Abhazia era de sine stătătoare. Georgienii au fost iarăși bucuroși și au pus-o de-un protest uriaș în Tbilisi, care s-a transformat într-o mișcare pro-independență a Georgiei. Ceea a făcut-o pe Moscova, la rândul ei, atât de fericită, încât a ordonat o reprimare brutală a manifestanților pașnici: 21 de oameni (majoritatea femei) au murit și peste 4000 au fost răniți. Șocul a fost atât de puternic în societatea georgiană, încât până și elitele comuniste locale au trecut de partea poporului, iar ruptura dintre Rusia și Georgia a fost definitivă.

Prinși într-un conflict cu puteri mult mai mari decât ei, abhazii au mers pe același principiu cu dușmanul dușmanului meu este prietenul meu. Adică Georgia bad, Rusia good. Așa că au încercat prin orice mijloace să pozeze în prietenii Moscovei și în cetățeni loiali Uniunii Sovietice. Asta le-a dat curaj să se revolte în vara lui 1989, când secția georgiană a Universității din Sukhumi a decis să funcționeze independent și să nu primească studenți abhazi ori ruși. Asaltul separatiștilor abhazi asupra clădirii a lăsat în urmă 16 morți, pe care Tbilisi a jurat să-i răzbune.

Ceva mai târziu decât abhazii, și oseții s-au decis, pe fondul naționalismului de la finalul epocii sovietice, să ceară separarea de Georgia, trimițând, în noiembrie 1989, o petiție la Sovietul Suprem de la Tbilisi prin care cereau transformarea Oseției de Sud din provincie în republică autonomă. Probabil reacția a fost „și tu, osețule?”, că fix ca un cuțit un spate trebuie să fi sunat documentul, iar autoritățile georgiene nu doar că au refuzat cererea, dar au și luat măsuri împotriva unor lideri locali oseți. Între timp, în martie 1990, Georgia a legalizat partidele de opoziție și a început oficial procesul de rupere de URSS. Abhazia și Oseția de Sud n-au stat pe gânduri și au făcut și ele la fel, demarând secesiunea oficială de Georgia, prin rămânerea lor în interiorul Uniunii Sovietice.

În toamna lui 1990 au avut loc primele alegeri libere din Georgia. De fapt, nu erau chiar libere, ci, mai degrabă, în afara controlului sovietic. Favorită era formațiunea condusă de Zviad Gamsakhurdia, unul dintre cei mai cunoscuți lideri politici georgieni, disident și deținut politic până cu câteva luni mai înainte. Iar la presiunile sale, partidele abhaze și osete nu au primit dreptul să participe la scrutin. În cele din urmă, alegerile din 28 octombrie 1990 au dus la victoria lui Gamsakhurdia, care a devenit președintele sovietului suprem de la Tbisili. Acesta a inițiat referendumul din 9 aprilie 1991, care a marcat independența Georgiei, iar o lună mai târziu era ales oficial primul președinte al Republicii Georgiene. În paralel, separatiștii abhazi, conduși de Vladislav Ardzinba, au organizat alegeri proprii, în care georgienii nu au participat, doar fiecare să se joaca la scara lui, nu? Mai mult de atât, au cerut și au primit sprijin militar rusesc, capitala regională Sukhumi fiind ocupată de o unitate de parașutiști ruși. În schimb, în Oseția de Sud lucrurile deja se precipitaseră: oseții boicotaseră complet alegerile naționale din Georgia și își făcuseră scrutinul lor, că doar din septembrie 1990 se declaraseră republică de sine-stătătoare în cadrul URSS-ului. Iar după ce zeci de ani georgienii și oseții s-au înțeles ca frații, fără dispute etnice, dar cu numeroase familii etnice, dintr-odată și-au descoperit o ură de moarte unii pentru alții. Astfel, numărul de atacuri ale georgienilor asupra oseților și ale oseților asupra georgienilor pur și simplu a explodat. Nu e de mirare că, imediat după ce a luat puterea, Gamsakhurdia a revocat orice urmă de autonomie a Oseției de Sud și, ca să fie treaba treabă, a declarat că:

„Oseții n-au niciun drept să stea la noi în Georgia. Sunt o minoritate și atât, iar țara lor natală este Oseția de Nord... Aici sunt niște venetici.”

Un fel de „afară, afară, cu oseții din țară”, un slogan care nu doar că e, dar și sună ridicol. Și cu toate că Gamsakhurdia era politician, deci omul vorbelor, a trecut și la fapte: a declarat stare de urgență în Oseția de Sud, iar în ianuarie 1991 trupele georgiene intrau în Țhinvali, capitala regiunii. Ca să înțelegeți despre ce manevră militară vorbim, Țhinvali era, la acel moment, un oraș de aproape 40 000 de locuitori, adică un fel de Caracal, Fălticeni sau Năvodari. Iar toată regiunea în sine avea 100 000 de persoane, dintre care două treimi oseți, iar restul georgieni. Cu toate acestea, orașul a fost devastat de lupte și niciuna dintre părți nu a reușit să-l cucerească în totalitate. Luptele au continuat până în primăvară, când s-a ajuns la un acord de încetare a focului. Între timp, oseții s-au întărit cu armament rusesc, dar și cu voluntari de peste munții Caucaz, ajungând să reprezinte o forță militară bine pregătită și bine motivată. Care, în septembrie, când regimul lui Gamsakhurdia a rupt armistițiul și a trecut la o ofensivă, a fost capabilă să respingă cu ușurință asaltul trupelor georgiene. Totuși, sute de combatanți din ambele tabere au fost uciși și răniți. Și dacă ar fi fost numai atât! Dar sate întregi au fost prădate și incendiate, locuitorii jefuiți și uciși de soldații, atât georgieni, cât și oseți, puși pe căpătuială.

Ideea este că la mijlocul lui 1991, situația era extrem de complicată pentru puterea de la Tbilisi. Spațiul sovietic erau un haos de nedescris, noul stat georgian era departe de a fi consolidat, abhazii voiau secesiune, cu oseții se luptau pe bune, iar trupele rusești erau dispuse să-i ajute pe aceștia din urmă. Și dacă crezi că nu poate fi mai rău de atât, georgienii au spus „hold my beer”. Conștient că nu se poate bate cu toată lumea în același timp, Gamsakhurdia a decis să facă unele concesii abhazilor pentru a se concentra pe războiul din Oseția de Sud. „Trădare!” au strigat cei din Garda Națională, un soi de armată națională ad-hoc, și, în loc să se lupte cu separatiștii, au luat cu asalt parlamentul și președinția, transformând Tbilisiul într-o zonă de conflict mai nasoală decât Oseția ori Abhazia, iar Gamsakhurdia a fugit din țară. În locul său a fost adus la putere Eduard Shevardnadze, fostul lider comunist georgian. După scurt timp, Gamsakhurdia a revenit pe ascuns în țară și și-a strâns forțele loiale (numite Zvadiști), pregătindu-se să preia înapoi puterea, intenție destul de evidentă după ce, la 11 august 1992, l-a luat ostatic pe ministrul de interne venit de la Tbilisi să negocieze cu el. Așa că Shevardnadze a trimis armata să lupte cu Zvadiștii lui Gamsakhurdia. Practic, toată lumea se lupta, se luptase sau se pregătea să se lupte cu toată lumea. Ce să mai, lapte și miere în Caucaz, asta dacă prin lapte înțelegem puști și prin miere tancuri, avioane și elicoptere. Ceea ce părea că se va transforma într-un sângeros război civil, s-a terminat abrupt, căci o să vă dau un spoiler: la 13 decembrie 1993, Gamsakhurdia a fost găsit mort în reședința sa. Oficial, s-a sinucis când s-a trezit înconjurat de forțe inamice, însă autopsia a arătat că au fost două gloanțe trase în capul său. Bine că nu s-a intoxicat cu Noviciok, precum Navalnîi, sau nu a căzut de la balcon, precum doctorii ruși din ultimii ani. Râdem-glumim, dar habar nu avem cine l-a executat pe Gamsakhurdia și nu e deloc exclus să fi fost de fapt un trăgător georgian, fie dintre forțele sale loiale, fie dintre cele ale guvernului de la Tbisili, care voia astfel să scape ecuația de o necunoscută.

Primul conflict care s-a încheiat a fost cel din Oseția de Sud. Separatiștii nu doar că rezistau cu ușurință ofensivei trupelor georgiene din primăvara lui 1992, dar beneficiau și de sprijinul esențial al aviației ruse, care ataca satele georgiene și pozițiile strategice ale armatei de la Tbilisi. Confruntat cu revolta din Abhazia și cu insurecția lui Gamsakhurdia, Eduard Shevardnadze a decis să închidă conflictul din Oseția de Sud, acceptând în vara lui 1992 un acord de încetare a focului mediat de ruși. Cu toate că guvernul de la Tbilisi continua să susțină că întregul teritoriu făcea parte din Georgia, numeroase zone din Oseția de Sud rămâneau de facto sub controlul separatiștilor, iar în întreaga provincie venea o forță de menținere a păcii formată din georgieni, oseți și, evident, ruși.

În privința Abhaziei, secesiunea ei a fost influențată, într-o ciudată întortochere a evenimentelor, de ultimele luni de viață ale lui Gamsakhurdia, liderul naționalist georgian fiind de altfel originar chiar din această regiune. Înainte să-l ia ostatic pe ministrul de interne, șubrezind astfel puterea guvernului de la Tbilisi, tensiunile crescuseră până la stadiul unor confruntări armate pe bune. În mai 1992, aviația georgiană a atacat capitala Sukhumi, iar forțele separatiste abhaze au luat cu asalt ultimele bastioane de rezistență din regiune ale puterii georgiene. La acel moment, Abhazia încă era, cel puțin formal, parte a Georgiei. Dar după ce au văzut că regimul lui Shevardnadze a cedat în confruntarea cu Oseția de Sud, prin armistițiul din iulie 1992, liderii separatiști abhazi au decis că este momentul potrivit pentru lovitura finală. La 23 iulie 1992, autoritățile de la Sukhumi au decis să repună în drepturi constituția din 1925, adică ce se ceruse cu patru ani mai devreme, proclamând Abhazia drept stat de sine-stătător. Războiul nu mai era o probabilitate, ci o certitudine.

Oficial, pentru guvernul de la Tbilisi nu exista nicio problemă abhază (cine, dom’ne, n-am auzit eu de secesiune pe aici!), iar cele trei mii de soldați cu tehnică de luptă, tancuri, avioane și toate cele intrau în Abhazia, la 14 august 1992, doar pentru a-i elibera pe ministrul de interne și pe ceilalți ostatici din grupul său. Război, frate! Georgienii au luat cu asalt capitala Sukhumi, pe care au ocupat-o după vreo 4 zile de lupte intense, iar separatiștii abhazi, după ce au atacat o serie de sate georgiene, s-au retras în nord, la Gudauta, unde au primit protecția trupelor rusești rămase din vremea Uniunii Sovietice. În seara zilei de 18 august 1992, Eduard Shevardnadze a ieșit la televizor, unde a declarat că:

„Putem spune acum cu fermitate că am restabilit controlul georgian asupra întregului teritoriu al republicii noastre.”

Au mințit poporul cu televizorul, că Oseția de Sud ieșise deja de sub controlul Tbilisiului, iar în Abhazia erau zone sub controlul clar al trupelor lui Vladislav Ardzinba. Atât de siguri de victoria lor au fost liderii georgieni, încât au acceptat un armistițiu supervizat de Boris Elțin. Pentru abhazi, a fost exact ce aveau nevoie: s-au regrupat și s-au întărit cu voluntari și mercenari din Caucazul de Nord (ceceni, oseți și alții), iar în octombrie 1992 au reluat ostilitățile, cucerind orașul Gagra, iar o lună mai târziu lansau primul asalt asupra capitalei Sukhumi. În paralel, trupele fiecărui beligerant distrugeau localitățile populate cu etnici aflați de cealaltă parte a baricadei. Violuri, omoruri, furturi, incendieri – toate astea erau realitatea din satele și orășelele din Abhazia. Trupele separatiste erau în plină ofensivă, având și sprijinul ocazional al aviației și artileriei rusești, iar armata georgiană era nevoită să lupte nu doar cu abhazii, ci și cu rebelii zvadiști care operau în spatele frontului. În aceste condiții, un nou acord de pace a fost încheiat între abhazi și georgieni. Numai că aceștia din urmă au făcut aceeași greșeală din urmă cu un an: au crezut că s-a ajuns la o pace de durată, însă au reușit numai să dea prilejul abhazilor să-și pregătească lovitura finală. Majoritatea armatei georgiene s-a retras, iar populația georgiană a revenit în regiune. Asaltul decisiv asupra capitalei Sukhumi s-a petrecut la finalul lui septembrie 1993, separatiștii abhazi anihilând orice rezistență și preluând practic puterea asupra întregii regiuni. Și pentru că situația nu era suficient de gravă, zvadiștii lui Gamsakhurdia au capturat portul Poti de la Marea Neagră și păreau că urmează să se îndrepte spre Tbilisi pentru a prelua puterea în Georgia. După o înfrângere în Oseția de Sud și alta în Abhazia, guvernul lui Shevardnadze ar fi făcut orice s-o împiedice pe cea de-a treia, și cea finală, în fața rebelilor. Și când spun că ar fi făcut orice, mă refer inclusiv la a cere ajutorul Rusiei, aceeași Rusie care-i sprijinise pe separatiștii oseți și abhazi. Și uite așa, Gamsakhurdia a murit subit, iar forțele sale au fost dispersate apoi ușor de armata georgiană.

Adevărul este că luptele din Oseția de Sud și Abhazia nu s-au încheiat cu o pace propriu-zisă, ci cu un fel de armistițiu care făcea evident că rămân două „conflicte înghețate”, o situație specifică mai multor zone ex-sovietice, în care Rusia voia să-și păstreze controlul și rolul de mediator, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Însă dincolo de interese geo-politice și de sfere de influență, războaiele au avut efecte dramatice pentru oamenii de rând. În cei doi ani de conflict din Abhazia s-au înregistrat între 10 și 30 mii de morți (statisticile diferă destul de mult), multe mii de răniți și peste 250 000 de georgieni au fost pur și simplu expulzați din locurile lor natale. Asta dintr-o populație de puțin peste jumătate de milion de oameni. Imaginați-vă: jumătate dintre locuitori au dispărut aproape peste noapte. Și astăzi sunt nenumărate clădiri goale și multe altele poartă încă urmele confruntărilor, iar regiunea a intrat într-un declin evident. Măcar acum, abhazii pot spune că au ajuns majoritari în republica separatistă, reprezentând circa 51% din populație. Dar la ce bun? Mai ales că, potrivit unui studiu realizat de Crucea Roșie la sfârșitul anilor 90, peste 90% dintre abhazi și aproape jumătate dintre georgieni afirmau că au simțit efectele războiului, de la distrugeri, violuri și omori la dificultăți financiare și nesiguranța zilei de mâine. Nici în privința Oseției situația nu a fost una mai puțin dură: peste 1000 de oameni și-au pierdut viața în conflictul din 1991-1992 și multe alte mii au fost răniți. Ca urmare a războiului, populația Oseției de Sud s-a înjumătățit. Peste 20 000 de georgieni au părăsit regiunea și s-au stabilit în restul țării, iar de două ori mai mulți oseți au trecut munții Caucaz și s-au instalat în Oseția de Nord sau în regiunea Ingușeția, unde, apoi, ca urmare a acestor evenimente, au apărut conflictele oseto-ingușețe. Că deh, e Caucaz, de ce să nu se războiască oamenii?

Georgia și-a declarat independența în 1991, dorind să se rupă de spațiul sovietic, iar apoi rusesc, însă Rusia, mai repede ca-n Star Wars, a fost imperiul care a contraatacat. A scos de sub controlul Tbilisiului două regiuni și a constrâns Georgia să intre în 1993 în Comunitatea Statelor Independente, un soi de alter-ego rusesc al Uniunii Europene, rămânând practic în sfera de influență a Moscovei. Eduard Shevardnadze a rămas la putere timp de unsprezece ani, iar guvernarea sa a fost sinonimă cu o creștere alarmantă a corupției, alegeri fraudate și dezvoltare economică lentă, dar și cu o apropiere semnificativă de Statele Unite ale Americii, care vedeau în Georgia un potențial aliat împotriva Rusiei. Shevardnadze a pierdut puterea la finalul lui 2003, când uriașele proteste, cunoscute drept Revoluția Trandafirilor, l-au adus la conducerea țării pe reformistul Miheil Saakașvili. Cele două mandate ale sale, din 2004 până în 2013, au însemnat o transformare substanțială pentru Georgia: economia a crescut rapid datorită investițiilor străine, corupția a fost drastic combătută și poziția strategică a țării a fost consolidată prin inaugurarea în 2006 a conductei Baku-Tbilisi-Ceyhan, prin care petrolul extras din Azerbaidjan traversează Georgia și este apoi exportat din portul turcesc de la Marea Mediterană. Astfel, Occidentul a reușit să-și reducă dependența de petrolul din Rusia. Dar, pentru că veni vorba de Rusia, ceea ce a marcat cu adevărat perioada Saakașvili a fost...

Războiul din 2008

Care nici el nu a venit chiar așa din senin. Prin 2004, vrând să pună capăt pieței negre din Oseția de Sud, dar și să-și întărească controlul asupra regiunii, Saakașvili a trimis forțele de ordine georgiene la Țhinvali. Ceea ce a dus la reaprinderea conflictului și la noi schimburi de focuri, răpiri, răscumpărări, explozii, răniți și morți. Totuși, nu a degenerat într-un război propriu-zis, dar a fost un clar semnal de alarmă că rușii sunt acolo și nu sunt încântați de prezența guvernului de la Tbilisi.

Și tot un semnal de alarmă a fost și decizia din 2006 a președintelui georgian de a părăsi CSI-ul controlat de Moscova și de a depune oficial cererea de aderare la NATO. Privind retrospectiv, pare o utopie: când, cum și de ce ar fi acceptat Putin o țară membră a alianței nord-atlantice în Caucaz? Bine, Turcia este, sau încă mai este membră, mai bine spus, dar Ankara intrase în NATO la începutul Războiului Rece și nu avea ce să-i mai facă. Oricum, între 2006 și 2008 gâlceava dintre Rusia și Georgia s-a tot amplificat: mai întâi au tăiat rușii gazul în miezul iernii, de au înghețat georgienii mai ceva ca bucureștenii de azi. Apoi, în loc să continue să dea pe gât vinul georgian, rușii au dat peste cap tot sectorul economic din țara vecină prin interzicerea subită a importul de vinuri din Georgia, pe motiv că, de fapt, nu e sănătos. Nici georgienii n-au stat degeaba, și-au arestat vreo patru spioni ruși care se rătăciseră prin puncte strategice din capitală. Moscova a ridicat miza, și-a început să deporteze georgienii care lucrau legal în Federația rusă și să scape așa, câte-o rachetă ici și colo pe teritoriul Georgiei, cam ca-n iarna pe uliță a lui Coșbuc. Iar ca să arate că „am cu ce”, autoritățile de la Tbilisi au tras asupra unui elicopter rusesc care se plimba prin spațiul aerian georgian ca la el acasă, adică în Rusia.

Deja la mijlocul verii lui 2008, conflictul părea inevitabil. Câteva sute de „muncitori și constructori” ruși au fost masați în regiunile separatiste Abhazia și Oseția de Sud. Și prin muncitori și constructori în niciun caz nu aș vrea să spun soldați neînarmați sau omuleți verzi sau alte titulaturi de genul ăsta. Drept răspuns, guvernul de la Tbilisi a ordonat o mobilizare de urgență a armatei, pentru a fi pregătită în cazul unei agresiuni. Interesant e că în iulie au avut loc în Caucaz două mari exerciții militare: trupele georgiene și cele americane s-au pregătit pentru viitoarele misiuni din Irak, în timp ce, surprinzător sau nu, dincolo de granița de nord, în Rusia, forțele rusești au simulat o acțiune de ajutorare a separatiștilor din Abhazia și Oseția de Sud. Iar dacă asta o să vi se pară extrem de similar cu ce avea să se întâmple atunci să știți că exact așa este.

Acum fiecare spune că celălalt a început, iar el a răspuns doar pentru că a fost provocat. Nu am fost acolo, dar mi-e un pic mai greu să-l cred pe Putin ori pe Medvedev, cel care tocmai devenise președinte pentru simplul motiv că Putin nu mai putea legal să aibă încă un mandat consecutiv. Așa că o să merg pe varianta agreată de majoritatea specialiștilor din Occident: la 1 august a avut loc un atac asupra unei mașini a forțelor georgiene de menținere a păcii în Oseția de Sud. Georgienii n-au stat cu mâinile în sân și au tras asupra unor puncte-cheie ale separatiștilor oseți. În zilele următoare, aceștia din urmă au lansat tiruri de mortiere asupra satelor georgiene din regiune, așadar asupra unor zone civile, fără prezență militară. În fața acestor agresiuni și, conștienți că există un sprijin evident din partea Rusiei pentru separatiștii oseți, care astfel încalcă acordul de pace, guvernul de la Tbilisi o ordonat mobilizarea generală a armatei. Rusia atât aștepta pentru a declara că ar fi responsabilitatea ei să-i protejeze pe locuitorii din Oseția de Sud. Așa că a făcut ce știau mai bine: în noaptea de 7 spre 8 august 2008 a început să trimită unități militare dincolo de granița osetă. În fața acestei escaladări a conflictului într-un război pe bune, la 8 august 2008, autoritățile de la Tbilisi au decis să trimită armata în Oseția de Sud, preluând complet controlul capitalei Țhinvali după câteva ore de lupte sângeroase.

Dacă a fost relativ simplu cu luptătorii oseți, când au sosit trupele rusești, sprijinite de tehnică grea, atunci situația s-a deteriorat rapid și grav pentru armata georgiană. La 10 august, deja se afla în retragere, trupele separatiste și cele rusești recucerind Țhinvali și pornind o ofensivă generală. În paralel, un al doilea front a fost deschis în Abhazia, unde rebelii, având un consistent sprijin rusesc, au atacat trupele georgiene, inclusiv dincolo de granița regiunii. Mai mult de atât, marina militară rusă a impusă o blocadă maritimă coastei georgiene, iar aviația rusă a dus operațiuni de bombardament pe teritoriul georgian, inclusiv asupra capitalei Tbilisi ori a altor orașe precum Gori, aflat la vreo 30 de kilometri de granița osetă.

„Bomba a căzut dintr-odată, fără să ne așteptăm la așa ceva. Ferestrele au explodat. Toate geamurile erau țăndări. Oamenii țipau în agonie. Alții fugeau să se ascundă”, mărturisea Tamasz Beruashvili, un georgian de 47 de ani aflat în piața centrală din Gori.

La 12 august, trupele rusești intrau în Gori și aveau drum liber către Tbilisi. Cu alte cuvinte, Georgia era în pragul înfrângerii totale, riscând o ocupație completă de către trupele rusești. Dacă în variante mai cunoscute, David îl învinge pe Goliat, aici Goliat efectiv îl zdrobea pe micul David, zis și Georgia. În paralel, în Abhazia și Oseția de Sud avea loc un proces de „purificare etnică”, prin înlăturarea puținilor georgieni care nu fugiseră deja din calea ofensivei inamice. Nu este așadar de mirare că la 12 august, Dmitri Medvedev anunța un acord de încetare a focului. În ciuda unor operațiuni relativ haotice, care au dus la pierderi semnificative, trupele rusești obținuseră o victorie clară împotriva armatei georgiene într-un război cât se poate de convențional, așa cum l-ar fi purtat probabil și bunicii și străbunicii soldaților din 2008. Acordul efectiv de pace s-a încheiat la 16 august, fiind mediat de Medvedev, Sarkozy, președintele Franței, și Condolezza Rice, secretarul de stat american. Cu toate că era vorba de teritoriul lor național, liderii georgieni, în frunte cu Saakașvili, nu au putut face altceva decât să-l accepte. Trupele rusești se retrăgeau de pe teritoriul ocupat al Georgiei, dar rămâneau în Abhazia și Oseția de Sud. De altfel, cele două teritorii se declarau republici independente, statut recunoscut de Rusia la 25 august 2008 și ulterior și de alte câteva state ale lumii precum Venezuela, Nicaragua și Transnistria. În rest, mai toate celelalte state consideră cele două teritorii ca fiind parte din Georgia, dar momentan sub ocupația unor separatiști sprijiniți de Moscova.

Din păcate, războiul 2008 a lăsat cicatrici dureroase într-o zonă care era departe de a-și fi revenit după dezastrul de la începutul anilor 90. Cel mai grav a fost pentru civilii georgieni: în urma luptelor din 2008, peste 170 000 s-au refugiat, iar dintre aceștia aproape 20% nu s-au mai întors niciodată în casele lor. Cei care au făcut-o s-au trezit rupți de familiile lor din interiorul Georgiei, lipsiți de învățământ și orice altceva în limba lor și fără drepturi sociale ori politice. Nici pentru oseți, abhazi și celelalte minorități etnice din cele două republici separatiste viața nu mai este la fel. Depopularea nu este doar o problemă, ci o evidență destul de stranie pentru cei care au cunoscut viața vibrantă din perioada sovietică. În plus, ziduri înnegrite și ciuruite, clădiri părăsite, geamuri sparte - toate amintesc de cumplitele lupte care s-au dat în urmă cu 13 ani sau mai bine. Urmele războiului sunt încă prezente pentru puținii turiști care se aventurează să obțină viză și să viziteze niște țări care, de fapt, nu există. Căci dacă ai merge în Abhazia și în Oseția de Sud, probabil că ai experimenta...

O lume tristă și incertă

După proclamarea așa-zisei independențe din 2008, cele două republici au beneficiat de un amplu parteneriat strategic din partea Rusiei. Adică nu doar protecție militară fără de care cu siguranță nu ar rezista unei operațiuni ale guvernului de la Tbilisi de a-și reinstaura controlul asupra unor părți ale teritoriului național. Tratatele încheiate cu Moscova asigură – teoretic – și un sprijin politic și financiar, prin acordarea unor subvenții și ajutoare consistente. Controlul Rusiei devine astfel atât de larg, încât nu puțini sunt cei care consideră că aproape vorbim de o anexare a acestor două bucăți de teritoriul Georgiei. Știu, într-un fel este similar cu ce se întâmplă în estul Ucrainei, dar v-am spus că ceea ce s-a petrecut în 2008 a fost o repetiție pentru evenimentele din 2014 din țara vecină, despre care am vorbit mai demult.

Iar toate astea au avut loc cu încălcarea flagrantă a dreptului internațional și a oricăror principii de suveranitate și independență. Așa, și? Rusia a vrut să dovedească faptul că este din nou o superputere, iar una dintre trăsăturile superputerilor este, din păcate, că uneori pot face ce vor și e cam greu să fie oprite. În plus, drepturile omului au fost sistematic încălcate nu doar în perioadele de conflict armat, ci și ulterior, în special etnicii georgieni suportând represaliile separatiștilor sprijiniți de Moscova.

Dar știți care e faza cea mai tristă din punctul meu de vedere? Că după atâtea lupte, atâtea suferințe, atâtea promisiuni și manipulări, nici pentru cei din Abhazia și Oseția de Sud nu a început să curgă lapte și miere. După războiul din 2008, locuitorii din cele două provincii au sărbătorit în stradă, cum făceam și noi când se califica naționala în optimile de la Euro sau de la Cupa Mondială de Fotbal (pentru cei mai tineri, asta chiar s-a întâmplat cândva, demult). Astăzi, sunt destui abhazi și oseți care își regretă opțiunile din urmă cu aproape 15 ani. Căci cele două republici sunt grav afectate de instabilitate financiară, de corupție și de lipsa dezvoltării, iar de reforme cred că nici nu mai are rost să pomenesc. Infrastructura este cea sovietică, care e doar cârpită din când în când, fiind atât de veche, că nici nu prea mai sunt specialiști care s-o utilizeze cum trebuie. De aceea, la o ploaie mai serioasă, canalizarea din capitala abhază Sukhumi cedează, iar localitatea se transformă într-o mică Veneție. Iar apele reziduale poluează din ce în ce mai alarmant litoralul abhaz, ducând la distrugerea plajelor care în anii 80 erau mândria locală și una dintre principalele surse de venit. În plus, la fel ca în alte spații ex-sovietice, corupția domină viața cotidiană: fiind nevoiți să-și cumpere orice din banii proprii, de la uniforme la carburant pentru mașinile de serviciu, polițiștii recuperează sumele cheltuite prin perceperea mitei. Spitalele sunt o relicvă a epocii sovietice, iar consumabilele lipsesc cu desăvârșire. Tinerii pleacă fiecare care încotro, adică majoritatea în Rusia, dar și în Europa de Vest sau chiar în Georgia „inamică”. Iar granițele, acele granițe pentru care atâția oameni s-au luptat, au suferit și au murit se mai mută din când în când după bunul plac al grănicerilor separatiști și al soldaților ruși, mâncând din teritoriul georgian. Și frontierele se văd foarte bine, căci aceiași separatiști au avut grijă să le marcheze cu tranșee, sârmă ghimpată și camere de supraveghere. De parcă ar da lumea năvală în Abhazia și Oseția de Sud.

Și ar mai fi un lucru, să zicem „o stranie coincidență”, remarcată de cercetătorul Alexandros Petersen. Escaladarea animozităților dintre georgieni și abhazi ori oseți avea loc cam de fiecare dată când Moscova trecea printr-un moment de criză sau de schimbare. Adică de parcă atunci când Rusia era slabă, avea grijă să bage râcă între vecinii săi din Caucaz ca nu cumva aceștia să se întărească și să profite de contextul politic fragil din Rusia. Așa au ajuns să se războiască georgienii și abhazii ori oseții în 1917-1918, în plin război civil rus, în anii 80 și început de 90, adică atunci când URSS trecea prin reforme dramatice și în final se dezintegra, dar și în 2008, când Putin ceda temporar și numai pe hârtie puterea către Medvedev. Deci: coincidență? Nu știu, eu doar pun întrebările, nu subliniez evidențele. Însă asta înseamnă că de fiecare dată când va avea nevoie, Rusia nu va ezita probabil să reaprindă conflictele înghețate din apropierea sa, iar Georgia este unul dintre acele spații problematice. Georgie care, în ciuda dorinței covârșitoare din societate de integrare în structurile nord-atlantice și, în special, în NATO, va rămâne multă vreme în afara umbrelei de securitate occidentale. Disputele teritoriale și amenințările Rusiei de a nu accepta un stat NATO la marginea sa echivalează cu o aderare aproape imposibilă pentru guvernul de la Tbilisi. Asta înseamnă că în Caucazul de sud, pacea și stabilitatea sunt doar două concepte pur teoretice, în timp ce practica va ajunge din nou să omoare la propriu.

 

*Aceasta este transcrierea materialului video realizat de Zaiafet în parteneriat cu Veridica.


Alte articole
Violurile Armatei Roșii

Violurile Armatei Roșii

Există o discrepanță între estimările occidentale, potrivit cărora au fost sute de mii de victime ale violurilor, și cele rusești, în care numărul tinde spre ordinul zecilor. Cu ce argumente însă a intrat fiecare parte în dispută?

10 narațiuni false rusești: mic îndreptar al dezinformării

10 narațiuni false rusești: mic îndreptar al dezinformării

Masiva campanie de dezinformare purtată de Moscova în Occident, în foștii sateliți ai Imperiului Sovietic și pe propriul său teritoriu, are un călcâi al lui Ahile: se limitează la un număr de teme sau narațiuni.

SĂ FIE TOTUL CLAR. Apariția platformelor „liberale” de social media în Polonia și Ungaria

SĂ FIE TOTUL CLAR. Apariția platformelor „liberale” de social media în Polonia și Ungaria

Rețelele de socializare alternative au apărut și în țările-problemă ale UE, Polonia și Ungaria, unde dreapta și extrema-dreaptă sunt în căutarea unor platforme care să nu restricționeze postările cu un conținut radical. Aceste rețele au apărut în condițiile în care atât regimul Kaczyński, cât și cel condus de Viktor Orban, exercită deja un control semnificativ asupra mass-mediei din țările lor.

Horia Sârghi

17 Dec 2021
Horia Sârghi

Timp de citire: 48 min
  • Toată situația internațională este un echilibru destul de fragil, care se păstrează greu și se poate pierde extrem de ușor. Asta mai ales când ai și un vecin – nu zic cine, că e vorba de Rusia – sau chiar mai mulți care au interesul să mențină mocnite anumite divergențe interne, ce se pot reaprinde oricând este nevoie. Un stat aflat într-o astfel de situație, nu va putea găsi niciodată o stabilitate care să-i asigure dezvoltarea, modernizarea și transformarea într-o „țară ca afară”.
  • Conflictele din Abhazia și Oseția de Sud, de la începutul anilor 90, n-au apărut din senin. De fapt, cred că aș putea spune că au fost pregătite din timp de Moscova pentru vremurile în care Georgia ori aceste regiuni ar vrea să se distanțeze de Rusia. Un fel de fast-food pe care îl ai în congelator și pe care îl poți pune la microunde și e gata în câteva zile, dacă nu ai chef de gătit serios sau te-ai cam săturat de comandat pizza. De aceea, pentru a nu le da ocazia georgienilor și abhazilor ori oseților să devină prieteni găsindu-și în sovietici inamicul comun, Moscova a dus o politică de deznaționalizare și, nu cred că greșesc când spun, de învrăjbire. Divide et impera, nu? Dacă în Georgia, spre exemplu, orice sentiment național era rapid sancționat, în Abhazia georgienii erau favorizați în detrimentul populației locale. În primele decenii de după instaurarea puterii sovietice, era interzisă predarea în limba abhază și, pe lângă rusa obligatorie, copiii trebuiau să învețe georgiana. În plus, funcțiile administrative erau ocupate cu precădere de georgieni și din ce în ce mai mulți georgieni era aduși în regiunea din nord-estul țării, modificând astfel raportul interetnic în defavoarea abhazilor. Astfel, în 1989, etnicii georgieni reprezentau aproape jumătate din populației Abhaziei, în timp ce abhazii constituiau nici 20% din numărul total, restul locuitorilor fiind ruși, evrei ori armeni. Cu toate că secole de-a rândul abhazii și georgienii, două grupuri etnice totuși distincte, s-au aflat într-o relație foarte apropiată, după câteva decenii de guvernare sovietică relațiile se deterioraseră dramatic.
  • În toamna lui 1990 au avut loc primele alegeri libere din Georgia. De fapt, nu erau chiar libere, ci, mai degrabă, în afara controlului sovietic. Favorită era formațiunea condusă de Zviad Gamsakhurdia, unul dintre cei mai cunoscuți lideri politici georgieni, disident și deținut politic până cu câteva luni mai înainte. Iar la presiunile sale, partidele abhaze și osete nu au primit dreptul să participe la scrutin. În cele din urmă, alegerile din 28 octombrie 1990 au dus la victoria lui Gamsakhurdia, care a devenit președintele sovietului suprem de la Tbisili. Acesta a inițiat referendumul din 9 aprilie 1991, care a marcat independența Georgiei, iar o lună mai târziu era ales oficial primul președinte al Republicii Georgiene. În paralel, separatiștii abhazi, conduși de Vladislav Ardzinba, au organizat alegeri proprii, în care georgienii nu au participat, doar fiecare să se joaca la scara lui, nu? Mai mult de atât, au cerut și au primit sprijin militar rusesc, capitala regională Sukhumi fiind ocupată de o unitate de parașutiști ruși. În schimb, în Oseția de Sud lucrurile deja se precipitaseră: oseții boicotaseră complet alegerile naționale din Georgia și își făcuseră scrutinul lor, că doar din septembrie 1990 se declaraseră republică de sine-stătătoare în cadrul URSS-ului. Iar după ce zeci de ani georgienii și oseții s-au înțeles ca frații, fără dispute etnice, dar cu numeroase familii etnice, dintr-odată și-au descoperit o ură de moarte unii pentru alții.
  • Adevărul este că luptele din Oseția de Sud și Abhazia nu s-au încheiat cu o pace propriu-zisă, ci cu un fel de armistițiu care făcea evident că rămân două „conflicte înghețate”, o situație specifică mai multor zone ex-sovietice, în care Rusia voia să-și păstreze controlul și rolul de mediator, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Însă dincolo de interese geo-politice și de sfere de influență, războaiele au avut efecte dramatice pentru oamenii de rând. În cei doi ani de conflict din Abhazia s-au înregistrat între 10 și 30 mii de morți (statisticile diferă destul de mult), multe mii de răniți și peste 250 000 de georgieni au fost pur și simplu expulzați din locurile lor natale. Asta dintr-o populație de puțin peste jumătate de milion de oameni. Imaginați-vă: jumătate dintre locuitori au dispărut aproape peste noapte. Și astăzi sunt nenumărate clădiri goale și multe altele poartă încă urmele confruntărilor, iar regiunea a intrat într-un declin evident. Măcar acum, abhazii pot spune că au ajuns majoritari în republica separatistă, reprezentând circa 51% din populație. Dar la ce bun? Mai ales că, potrivit unui studiu realizat de Crucea Roșie la sfârșitul anilor 90, peste 90% dintre abhazi și aproape jumătate dintre georgieni afirmau că au simțit efectele războiului, de la distrugeri, violuri și omori la dificultăți financiare și nesiguranța zilei de mâine. Nici în privința Oseției situația nu a fost una mai puțin dură: peste 1000 de oameni și-au pierdut viața în conflictul din 1991-1992 și multe alte mii au fost răniți. Ca urmare a războiului, populația Oseției de Sud s-a înjumătățit. Peste 20 000 de georgieni au părăsit regiunea și s-au stabilit în restul țării, iar de două ori mai mulți oseți au trecut munții Caucaz și s-au instalat în Oseția de Nord sau în regiunea Ingușeția, unde, apoi, ca urmare a acestor evenimente, au apărut conflictele oseto-ingușețe.
„Laboratoarele secrete” în spațiul ex-sovietic - una din principalele teme de dezinformări și falsuri
„Laboratoarele secrete” în spațiul ex-sovietic - una din principalele teme de dezinformări și falsuri

Georgia, Armenia și Republica Moldova sunt trei foste state sovietice care au moștenit multe asemănări de la fosta URSS - de la probleme economice, la cele teritoriale care au provocat și conflicte militare. O altă caracteristică comună este valul de fake-uri și știri false care apar periodic în legătură cu activitățile laboratoarelor biologice sau presupusa existență a laboratoarelor biologice finanțate de SUA.

Cornel Ciobanu
Cornel Ciobanu
24 Dec 2021
Republica Moldova – România și problema „vițelului blând care suge de la două vaci”
Republica Moldova – România și problema „vițelului blând care suge de la două vaci”

Relația dintre Republica Moldova și România a fost descrisă drept una privilegiată și se vorbește și despre un parteneriat strategic, însă de multe ori de-a lungul ultimelor decenii au fost mai vizibile eforturile și deschiderea Bucureștiului, chiar și în momente în care acesta a fost tratat cu ostilitate de un Chișinău care a basculat constant între „vectorul estic” și cel vestic.

Mădălin Necșuțu
Mădălin Necșuțu
21 Dec 2021
Cum s-au văzut la Cernăuți Revoluția din România și mișcarea de renaștere națională din Basarabia
Cum s-au văzut la Cernăuți Revoluția din România și mișcarea de renaștere națională din Basarabia

Revoluția română din decembrie 1989, dar și mișcarea de renaștere națională din Republica Moldova, au fost urmărite cu sufletul la gură de românii din Bucovina, aflată în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Multe din speranțele aduse de prăbușirea comunismului s-au năruit însă în fața noilor realități geopolitice.

Marin Gherman
Marin Gherman
17 Dec 2021
SUA se retrage, din nou, din Irak. Ce rămâne în urma americanilor
SUA se retrage, din nou, din Irak. Ce rămâne în urma americanilor

Statele Unite își retrag în decembrie forțele din Irak. Este a doua oară când americanii părăsesc acea țară. În urma lor rămâne un stat fragil, în care inamicii Washingtonului au un cuvânt greu de spus.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
10 Dec 2021