S-a scris și s-a vorbit mult despre greșelile care au dus la deznodământul războiului american din Afghanistan, la acele zile de sfârșit de august când mulțimi de occidentali și de afghani s-au îndreptat către aeroportul internațional din Kabul ca să fugă din țară, să scape de talibani, când oamenii s-au călcat în picioare pentru a prinde un zbor, s-au agățat de trenurile de aterizare ale avioanelor, și-au dat copiii peste gard unor militari, ca să-i salveze barem pe ei. S-a scris la cald, sub impactul evenimentelor și al emoțiilor și cu siguranță că se va mai scrie, iar istoricii și analiștii din viitor, mai detașați decât noi, vor veni cu propriile explicații. Timpul oferă o anumită perspectivă. Este mai ușor să înțelegi evenimente, tendințe, decizii atunci când știi cum au evoluat lucrurile, care a fost rezultatul final, ce a mers bine și ce a mers rău. Ceea ce scapă uneori din vedere sunt circumstanțele în care s-au luat anumite decizii și s-au făcut anumite greșeli. Nimeni nu își dorește să eșueze, însă atunci când ești în mijlocul evenimentelor se poate întâmpla să îți scape imaginea de ansamblu, să nu vezi că ai anumite opțiuni care ar putea să îi pară evidente unui analist care scrie 20 – 30 de ani mai târziu.
Din punctul meu de vedere, Statele Unite au făcut trei mari greșeli în Afghanistan – două înainte de 11 septembrie, cea de-a treia după ce au invadat țara. Câte una în fiecare deceniu începând cu anii '80.
Pakistan, aliatul SUA care a promovat radicalismul islamic în Afghanistan
Prima greșeală a fost făcută în contextul implicării americane în războiul anti-sovietic, în anii '80. Statele Unite au decis să sprijine rezistența anti-sovietică[1] cu arme și bani (sumele date de americani erau dublate de saudiți), dar le-au permis pakistanezilor, mai exact serviciului secret al acestora, temutul ISI, să decidă la cine ajung banii. Islamabadul a optat în primul rând pentru gruparea Hezb-i-Islami a lui Gulbuddin Hekmatyar, care a primit cea mai mare parte a ajutoarelor. Hekmatyar era și cel mai radical și, probabil, cel mai lipsit de scrupule dintre liderii mujahedinilor. La acel moment însă era irelevant pentru Washington cât de fanatici erau cei care se luptau cu sovieticii: important era că o făceau. Prioritatea americanilor, definită ca atare prin doctrina Reagan, era să îi împingă înapoi pe sovietici, să le diminueze sfera de influență, sprijinind peste tot în lume – dar în primul rând în Afghanistan – eforturile rebelilor care se luptau cu regimuri apropiate de Moscova sau chiar cu forțele acesteia. Odată ce URSS a fost înfrântă și și-a retras forțele din Afghanistan, a dispărut și interesul americanilor pentru această țară și s-a pus punct și finanțărilor. A fost cea de-a doua mare greșeală a americanilor; poate dacă ar fi exercitat presiuni asupra pakistanezilor ca aceștia să își domolească partenerii afghani, dacă Massoud și alți moderați ar fi fost susținuți, iar Afghanistanul ar fi beneficiat de ajutoare pentru reconstrucție, situația ar fi evoluat cu totul altfel.
După retragerea sovieticilor, regimul pe care aceștia îl lăsaseră în urmă, condus de Muhammad Najibullah, a mai rezistat trei ani, înainte de a se prăbuși, practic, peste noapte – cam la fel cum, trei decenii mai târziu, avea să se prăbușească Afghanistanul condus de Ashraf Ghani. Odată ce Najibullah a fost înlăturat, mujahedinii au vrut să formeze o coaliție de guvernare. Hekmatyar, care era împins de la spate de pakistanezi, a încercat să ia singur puterea, așa că în 1992 a declanșat războiul civil, în timpul căruia forțele sale au bombardat fără scrupule cartierele civile ale Kabulului. Brutalitatea războiului civil, haosul generat de acesta, care a permis apariția a nenumărați comandanți locali care, împreună cu milițiile lor, își conduceau arbitrar fiefurile, a creat condițiile propice pentru venirea talibanilor. Aceștia au fost primiți inițial cu brațele deschise de o populație care credea că bărbații pioși, cu frica lui Dumnezeu, care la mijlocul anilor '90 începuseră să se organizeze în zona Kandahar sub conducerea mullahului Omar, vor aduce siguranța și ordinea mult-dorite.
Talibanii au venit cu o formă de Islam mai radicală decât cea a majorității mujahedinilor. Numele grupării desemnează studenții[2] la școlile religioase, madrasa, multe construite sau finanțate de saudiți, care nu au trimis doar bani ci și predicatori. Wahhabismul avea, așadar, să influențeze în mod decisiv modul în care talibanii înțeleg Islamul. Alte influențe majore asupra talibanilor au venit din partea școlii deobandi, de asemenea fundamentalistă, dar apărută în subcontinentul indian, și a codului tribal al paștunilor, așa-numitul paștunwali, care reglementează comportamentul populației paștune[3], în rândul căreia au apărut talibanii.
Talibanii[4] au fost următorul pariu al pakistanezilor, după Hekmatyar. Islamabadul a trimis bani, armament, ofițeri care să ajute la coordonarea forțelor talibane, dar și oameni care să lupte alături de ele. Bin Laden a contribuit, și el, cu o brigadă Al-Qaida de câteva sute până la două mii de oameni, care acționa ca o unitate de elită în cadrul armatelor talibane. O flotă de pickup-uri, cu mitraliere montate pe ele, le-a asigurat mobilitatea și viteza de mișcare. Cea mai mare parte a Afghanistanului a căzut și probabil că talibanii ar fi cucerit toată țara dacă nu ar fi fost Massoud, care a rezistat cu încăpățânare în fortăreața sa din Valea Panjshir. Poate că moartea legendarului comandant mujahedin ar fi putut să aducă victoria talibanilor, însă după 11 septembrie, Alianța Nordică pe care Massoud o condusese nu a mai fost singură împotriva talibanilor, Al-Qaida și pakistanezilor.
De la Marele Joc la Noul Mare Joc: de ce este interesat Pakistanul de Afghanistan
Există mai multe motive pentru care Pakistanul este interesat de Afghanistan și mizează pe grupări islamiste. În primul rând, Afghanistanul îi oferă Pakistanului așa-numita adâncime strategică, un spațiu în care se poate retrage și replia în cazul în care un eventual război cu India ar merge prea rău. Condiția pentru a putea face acest lucru este însă ca Afghanistanul să fie controlat de forțe prietene Islambadului. Un al doilea motiv este legat de integritatea teritorială a Pakistanului. De-a lungul timpului, mai multe guverne afghane au pus sub semnul întrebării validitatea liniei Durand; din punctul lor de vedere, tot teritoriul paștun ar trebui sa facă parte din Afghanistan. Un guvern prieten la Kabul nu are însă revendicări teritoriale. În sfârșit, cel de-al treilea motiv, apărut la mijlocul anilor '90, în perioada în care talibanii cucereau Afghanistanul, este legat de așa-numitul „nou Mare Joc”.
Marele Joc a reprezentat îndelungata cursă dintre Imperiul Țarist și Imperiul Britanic, de-a lungul secolului al XIX-lea, pentru controlul Afghanistanului, văzut drept cheia Asiei Centrale, situată între Rusia, China, India Britanică și Persia. Asia Centrală a fost importantă, în acea perioadă, în primul rând datorită apropierii sale de India, perla Imperiului Britanic spre care începuse să se uite și Rusia.
Noul Mare Joc se referă tot la controlul Afghanistanului, dar de data acesta obiectivul nu mai este protejarea sau cucerirea Indiei: obiectivul îl reprezintă resursele minerale din Asia Centrală și de la Marea Caspică, o regiune cu vaste rezerve de petrol și gaze naturale, care depinde însă de sistemul de conducte al Rusiei pentru exporturi. După ce țările din regiune și-au câștigat independența în urma prăbușirii URSS, s-a pus problema găsirii unor rute alternative de export, iar puteri regionale (Pakistan, Iran, Turcia) și globale (China, Rusia, Statele Unite) împreună cu companii energetice din întreaga lume au intrat în competiție pentru a controla aceste rute. Una din principalele variante viza construirea unei conducte până la Oceanul Indian, via Afghanistan și Pakistan. Pentru a putea construi conducta însă, era nevoie de un Afghanistan stabil, aflat sub controlul unei singure forțe, nu sub cel al mai multor grupări în conflict una cu alta – iar acesta e unul din motivele pentru care Pakistanul i-a susținut pe talibani.
Și în ceea ce privește relațiile Pakistanului cu grupări islamiste, explicațiile sunt complexe. În primul rând, nu trebuie uitat că țara a fost fondată de musulmanii din subcontinentul indian, astfel încât Islamul a jucat un rol-cheie încă de la începutul construcției statale. Identitatea religioasă este importantă pentru statul pakistanez, întrucât trece dincolo de diferențele etnice acționând, pe de-o parte, ca un factor unificator, iar pe de altă parte putând fi folosită pentru a tempera tendințe separatiste (în Baluchistan, de pildă, sau printre paștuni). În al doilea rând, dincolo de această identitate musulmană, care n-a împiedicat primele generații de lideri pakistanezi să mențină un regim laic, Pakistanul a trecut și printr-un proces de islamizare în perioada lui Muhammad Zia-ul-Haq, generalul care a condus țara între 1977, când a dat o lovitură de stat, și 1988, când a murit într-un accident aviatic. Zia-ul-Haq era influențat de fondatorul Jamaat-i Islami, Abu-Ala Mawdudi, și credea că legea islamică, șaria, trebuie să joace un rol mai important în guvernarea țării și în sistemul legislativ al țării. Sub Zia-ul-Haq s-au consolidat legăturile cu grupări islamiste radicale și tot sub el a fost încurajată construcția de madrase, în care avea să crească o nouă generație de extremiști. În sfârșit, grupările islamiste extremiste îi permit Pakistanului să își promoveze unele obiective fără a se implica direct din punct de vedere militar, iar aici nu este vorba doar de Afghanistan, ci și de Kașmir și India, unde sunt active grupări teroriste antrenate și găzduite de Islamabad.
După 11 septembrie, Islamabadul a fost nevoit să fie ceva mai discret în ceea ce privește relația sa cu talibanii, dat fiind parteneriatul cu Statele Unite și presiunile exercitate de Washington. Pakistanul chiar s-a alăturat Războiului Global împotriva Terorismului, iar armata sa a declanșat o campanie, în regiunea Waziristan, unde a intrat în conflict cu talibanii pakistanezi și alte grupări islamiste. Implicarea Pakistanului în Războiul Global împotriva Terorismului a fost însă doar parțială – în timp ce militarii săi mureau în operațiuni împotriva unor extremiști, Islamabadul continua să îi cultive pe alții. După înfrângerea lor în fața ofensivei americane, talibanii afghani și-au găsit refugiul în Pakistan, unde s-au reorganizat și de unde au lansat numeroase atacuri dincolo de graniță; chiar dacă zonele tribale de frontieră sunt semi-autonome și controlul Islamabadului e limitat, e greu de crezut că talibanii ar fi putut să reziste acolo dacă oficiali de rang înalt de la Islamabad nu ar fi închis ochii. Relațiile au fost menținute și în timp s-au consolidat, astfel încât atunci când talibanii au recucerit Afghanistanul, premierul civil al Pakistanului, Imran Khan, și-a exprimat public satisfacția. Generalii din armată și servicii au fost ceva mai puţin vocali, însă e de imaginat că unii dintre ei au fost cel puțin la fel de încântați ca și premierul.
Victoria talibanilor, favorizată de corupția și clientelismul tolerate de americani
Viteza cu care talibanii au recucerit Afghanistanul a fost remarcabilă, mai ales în ultima parte a ofensivei. Insurgenții și-au lansat campania odată cu venirea primăverii, ceea ce nu a ieșit cu nimic din tipare – luptele din Afghanistan se intensifică în fiecare an primăvara, când topirea zăpezilor permite folosirea trecătorilor montane. Ofensiva din primăvara lui 2021 a fost însă mai puternică decât de obicei, iar talibanii au reușit să își extindă teritoriile pe care le controlau în zona rurală și care erau, deja, semnificative, fiind în creștere de la un an la altul. Un studiu realizat de BBC din august până în noiembrie 2017 arăta că talibanii controlau 14 districte (4% din numărul total al acestora) și erau prezenți, pe față, în alte 263, ceea ce însemna că guvernul afghan avea în acel moment sub control doar 30% din teritoriu. La momentul realizării studiului nu trecuseră nici măcar trei ani de când Statele Unite și NATO puseseră capăt operațiunilor de luptă din Afghanistan și își retrăseseră majoritatea forțelor din acea țară, lăsând în urmă doar militari care să asigure paza unor obiective, să antreneze forțele afghane și, la nevoie, să le ofere acestora asistență în teren. Retragerea din 2014 fusese, practic, o recunoaștere a faptului că forțele internaționale nu pot câștiga războiul, chiar dacă reușiseră să câștige (aproape) toate bătăliile și erau net superioare în ceea ce privește echiparea și pregătirea. Nici măcar atunci când s-a încercat forțarea unei victorii prin mărirea efectivelor, care la un moment dat au depășit 130 de mii de militari, talibanii nu au putut fi înfrânți. Accentul s-a mutat pe consolidarea statului și forțelor de securitate afghane. În 2021 avea să se constate că toate aceste eforturi au fost zadarnice. După trei luni de ofensivă în zona rurală, talibanii au atacat la începutul lui august capitalele de provincie, care au căzut, fără luptă, una după alta.
Colapsul forțelor de securitate a fost cauzat de un cumul de factori: militarii erau demoralizați de retragerea occidentalilor – elocventă fiind plecarea peste noapte din Bagram –, spre deosebire de talibani, care puteau lovi unde și când doreau, armata nu avea inițiativă, unitățile militare erau, practic, asediate în punctele pe care le păzeau, ceea ce făcea aprovizionarea lor dificilă, efectivele reale ale forțelor de securitate erau mult mai mici decât cei 300 de mii de militari existenți pe hârtie, diferiți comandanți locali au trădat, trecând de partea talibanilor, încrederea militarilor în statul pe care trebuia să îl apere era redusă etc. Mulți din acești factori reprezintă rezultatul celei de-a treia greșeli majore făcute de americani în Afghanistan, de data aceasta începând cu 2001: asocierea cu personaje pe care ar fi trebuit să le evite. Talibanii au pierdut așa de repede Afghanistanul, la sfârșitul lui 2001, pentru că mulți comandanți locali i-au trădat, s-au lăsat cumpărați, exact cum au făcut-o, 20 de ani mai târziu, acei comandanți locali care le-au dat țara înapoi pe tavă. Comandanții respectivi au trădat de fiecare dată pentru a-și menține privilegiile și fiefurile. Un stat în care încă există baroni locali după modelul feudal, cu fiefuri, forțe armate, aflați deasupra legii, nu are cum să fie puternic. Comandanții locali și feudele reprezintă doar o problemă; corupția generalizată a societății este cea de-a doua. Și aici vorbim de un fenomen tolerat de americani și de aliații lor[5]. Corupția a devenit endemică sub Hamid Karzai[6], primul președinte al Afghanistanului după îndepărtarea talibanilor. Când talibanii s-au întors în 2021, în timp ce foști oficiali ai guvernului afghan sau chiar și simpli angajați în administrație încercau cu disperare să fugă din țară pentru a-și salva viața, Hamid Karzai, care a rămas un personaj influent în Afghanistan, i-a așteptat liniștit la Kabul pentru a negocia. Și Abdullah Abdullah, fost vice-președinte, fost ministru de externe și fost asociat al lui Massoud, a discutat cu talibanii după ce aceștia au preluat puterea. În același timp, baroni extrem de puternici ca Abdul Rashid Dostum și Atta Mohammad Noor, care au luptat în toate războaiele Afghanistanului, au cedat Mazar-i-Shariful fără luptă, la câteva zile după ce un alt fost mare comandant mujahedin, Ismail Khan, fusese capturat în fieful său din Herat[7].
Și în ceea ce privește această a treia mare greșeală americană trebuie ținut cont de circumstanțe. Prioritatea în 2001 era vânarea teroriștilor și oprirea altor atacuri Al-Qaida, iar pentru asta era nevoie de sprijin local. În plus, în etapa inițială, americanii și aliații lor au trimis un număr mic de militari în Afghanistan; din nou, soluția pentru a controla acel teritoriu se găsea la forțele locale, miliții deja existente ale unor comandanți care, în unele cazuri, se opuseseră ani de zile talibanilor, iar în altele întorseseră armele împotriva lor doar când bombardierele americane începuseră să zboare deasupra Afghanistanului.
Când noua clasă politică afghană a început să prindă contur și s-au pus bazele rețelelor de corupție și patronaj ale acesteia, americanii deja aveau o altă prioritate: Irakul[8].
*Acest text face parte dintr-un material mai amplu despre Războiul împotriva Terorismului, jihadul global și conflictele din Afghanistan și Irak, scris de autor pentru volumul colectiv „Războiul în secolul XXI”, în curs de apariție la Editura Litera.
Note:
[1] Rezistența era formată din așa-numiții mujahedini, termen care se traduce prin „luptători în jihad”. Comandanții mujahedinilor erau islamiști, unii moderați, alții radicali, influențați de ideile aduse de tineri afghani care studiaseră la Al-Azhar. Abdulrab Rasul Sayyaf, un legendar comandant mujahedin, și Burhanuddin Rabbani, devenit președinte al Afghanistanului după căderea regimului pro-sovietic al lui Muhammad Najibullah, făcuseră studii doctorale la Al-Azhar, Ahmad Shah Massoud și Gulbuddin Hekmatyar au descoperit ideologia islamistă la Universitatea din Kabul, în anii '70 etc. Așadar, mujahedinii afghani, dar și străinii care li s-au alăturat, credeau că poartă un război sfânt împotriva sovieticilor. Este de notat, în acest context, că și extremiștii musulmani din deceniile următoare (membri ai grupărilor teroriste ca Al-Qaida și Statul Islamic, talibani ș.a.m.d. se descriu tot ca mujahedini. Denumirea de jihadist/jihadi le-a fost dată și o resping.
[2] “Talib” a fost preluat în paștu din arabă, însă cu un plural diferit – „taliban”, în paștu, față de „tulab”, în arabă. Taliban înseamnă, așadar, „studenții [la madrasa]”.
[3] Paștunii sau pathanii trăiesc în principal în Afghanistan, unde reprezintă peste 40% din populație, fiind etnia cu cea mai mare pondere, și Pakistan, unde sunt cunoscuți și ca pathani și reprezintă al doilea grup etnic ca mărime; numărul paștunilor pakistanezi este însă de aproape 3 ori mai mare decât cel al paștunilor afghani. Teritoriul paștun a fost rupt în două de așa-numita Linie Durand, care poartă denumirea diplomatului britanic care a stabilit, la sfârșitul secolului XIX, granița dintre Imperiul Britanic și Emiratul Afghanistanului.
[4] Cea mai bună sursă despre istoria mișcării talibane în perioada sa timpurie, de dinainte de 11 septembrie, rămâne în opinia mea „Taliban: Militant Islam, Oil and Fundamentalism in Central Asia”, scrisă de jurnalistul pakistanez Ahmed Rashid. Am cumpărat exemplarul meu din Shah, probabil cea mai celebră librărie din Kabul, aflată nu departe de hotelul Mustafa, care la un moment dat, după căderea talibanilor, căpătase un statut semi-legendar, fiind căutată deopotrivă de jurnaliști și tot felul de aventurieri. În cartea lui Rashid am citit prima oară despre conceptul de „nou Mare Joc”.
[5] Tot așa a fost tolerată în acești 20 de ani și producția de opium din Afghanistan, țara rămânând de-a lungul întregii perioade principalul furnizor global de heroină. Veniturile din traficul de droguri ajung atât la diferiți baroni locali, oficiali guvernamentali corupți cât și la talibani, pentru care reprezintă o parte importantă din venituri. Macul a fost cultivat întotdeauna la vedere, de mici agricultori pentru care aceasta era principala sursă de subzistență.
[6] În toamna lui 2004, când am ajuns în Afghanistan, Karzai, care era președinte interimar, a câștigat alegerile prezidențiale (avea să obțină un nou mandat 5 ani mai târziu). Un politician paștun, dintr-un trib important, relativ tânăr, agreat de Occident, Karzai părea exact omul de care avea nevoie Afghanistanul în acel moment. Insurecția talibană era atunci la un nivel redus, se promiseseră fonduri pentru reconstrucție, apăruse o presă liberă, în Kabul erau tot mai mulți străini veniți să ajute sau să facă afaceri. Față de Irak, unde războiul se intensifica de la o zi la alta, Afghanistanul chiar părea așezat pe direcția cea bună și cred că au fost destui cei care au crezut în acele zile că reconstrucția va reuși și că sunt șanse ca Afghanistanul să devină o democrație liberală.
[7] Talibanii l-au eliberat pe Ismail Khan și au pretins că acesta și oamenii săi au trecut de partea lor. După ce a fost eliberat, Khan a părăsit țara, refugiindu-se în Iran. La fel ca și Dostum și Atta Muhammad Noor, care au fugit în Uzbekistan, și Ismail Khan a pretins că el și oamenii săi au fost trădați.
[8] Invazia Irakului ar putea fi considerată încă o greșeală din categoria celor care au pecetluit soarta Afghanistanului, cea de-a patra. Timp de 7 ani, Statele Unite aveau să se concentreze pe Irak: acolo au fost mobilizate efective net superioare celor din Afghanistan, tot acolo s-au cheltuit cele mai mari sume de bani, iar pierderile suferite în Irak și semi-eșecul acelui război au tăiat apetitul americanilor pentru intervenții la scară largă. Poate că dacă nu ar fi avut loc războiul din Irak și măcar o parte din resursele folosite pentru acesta s-ar fi îndreptat spre Afghanistan, deznodământul ar fi fost cu totul altul.
