Pe 3 martie 2022 a avut loc o serie de atacuri cu rachetă asupra orașului Cernihiv din nord-estul Ucrainei, aproape de granița cu Rusia și Belarus. Era unul dintre primele atacuri aeriene masive de când, pe 24 februarie, Kremlinul declanșase războiul la scară largă. Raidul aerian a vizat o zonă rezidențială a orașului, omorând 57 de civili și lăsând fără locuințe alți 100.
O bombă a lovit o clădire înaltă de 14 etaje, alta un centru de cardiologie, iar alta a căzut între două blocuri de nouă etaje. Pentru zecile de oameni care au rămas fără locuință, era a doua oară în viața lor când au fost dislocați de un dezastru. În blocurile turn de pe strada Ciornovola locuiau mulți rezidenți din Prîpeat, un oraș construit de sovietici pentru miile de muncitori de la centrala nucleară de la Cernobîl înainte ca fatidicul incident nuclear din 1986 să-i forțeze să se mute aici.
Experții Human Rights Watch au investigat consecințele bombardamentelor și au constatat că la fața locului nu au existat echipamente militare care să justifice atacul, ceea ce face ca bombardamentul rușilor să fie considerat o posibilă crimă de război, potrivit HRW. O echipă de investigație a Amnesty International a stabilit că cel puțin opt rachete neghidate au lovit această zonă pe 3 martie.
De atunci, atacurile aeriene la scară largă sau multiplele atacuri cu rachetă care au vizat orașe ucrainene precum Dnipro, Kramatorsk, Kremenciuc, Vinița, Serghiivca și altele s-au întețit.
În multe din aceste cazuri, Rusia pare că vizează zonele civile atât prin atacuri cu rachetă ghidate cât și neghidate, cum este cazul Cernihivului. În alte cazuri, precum bombardarea centrului comercial din Kremenciuc sau a complexului rezidențial din Dnipro, Kremlinul a folosit rachete Kh-22 concepute să distrugă portavioane.
Proiectul „The Reckoning: Mărturii din Ucraina” a intervievat supraviețuitorii atacului de la Cernihiv pentru a pune cap la cap evenimentele din viața lor înainte și după atacul din 3 martie. Interviurile spun povestea din spatele tragediilor din străzile Ciornovola și Boguna.
The Reckoning Project este inițiativa unei echipe internaționale de jurnaliști, cercetători, analiști și avocați, inclusiv din Ucraina, care adună dovezi despre crimele de război din Ucraina.
Echipa alcătuită din 15 reporteri a înregistrat mărturiile detaliate ale persoanelor care au trăit aceste clipe de groază, care ulterior au fost analizate, verificate și pot fi folosite în presă sau pentru trimiterea în judecată a celor vinovați.
Material realizat de Vira Kurîko, editat de Natalia Gumeniuk și Sabra Ayres
3 martie, orele prânzului
La o săptămână de la invadarea la scară largă a Ucrainei, rezidenții orașului Cernihiv adoptaseră deja o serie de tehnici de supraviețuire în vreme de război. Sirenele de atac aerian erau la ordinea zilei, iar multe persoane se adăposteau pe timp de noapte în subsolurile clădirilor. Bombardamentele frecvente care vizau periferia orașului se puteau auzi din centru, ținând toată lumea cu nervii întinși.
Totuși, oamenii își vedeau de rutina cotidiană, mergând la cumpărături, luând pâine proaspătă sau intrând în farmacii dacă aveau nevoie.
Deoarece armata ucraineană a ținut trupele rusești departe de oraș, mulți rezidenți ai Cernihivului au crezut că pentru ei războiul se va rezuma la câteva lupte îndepărtate și s-au bazat pe capacitatea lor de rezistență și adaptabilitate la greutățile războiului.
Sentimentul că sunt departe de toiul luptelor le-a fost zdruncinat pe 3 martie.
Cernihiv este un oraș de 300.000 de locuitori din nordul Ucrainei, situat aproape de granițele cu Rusia și Belarus. De la Cernihiv ajungi pe autostradă în mai puțin de două ore la Kiev, capitala Ucrainei.
Proximitatea orașului față de Kiev l-a pus în vizorul forțelor ruse, care inițial au dorit să cucerească capitala și să răstoarne guvernul ucrainean. La finalul primei zile de război, trupele ruse ajunseseră la doar 10 kilometri distanță de Cernihiv.
În dimineața zilei de 3 martie, Rusia și-a intensificat ofensiva asupra Cernihivului lansând un atac aerian masiv.
La ora atacului, puțin după prânz, locuitorii orașului mișunau în centru în căutare de apă, alimente și medicamente oriunde le puteau găsi.
Rezidenții au auzit exploziile când avioanele de luptă ruse au bombardat un depozit petrolier aproape de centrul orașului.
Al doilea avion rusesc a putut fi observat zburând deasupra Cernihivului și survolând perimetrul orașului o dată, apoi încă o dată. Când s-a apropiat de zona rezidențială din centru, a lansat bombele. O cameră de bord dintr-o mașină aflată în apropiere a surprins dârele albe lăsate de rachete pe cer în clipa în care au fost lansate asupra cartierului rezidențial.
Următoarea rachetă a lovit o școală reconvertită în centru umanitar.
Arhitectura Cernihivului este un amestec de clădiri vechi și noi. În centru, biserici și alte edificii vechi de sute de ani sunt o mărturie a istoriei bogate a orașului. La periferie, peisajul e dominat de blocurile turn de apartamente construite în anii ’70 și ’80, după ce majoritatea caselor din centru cu un singur etaj au fost demolate.
Atacurile aer-sol din 3 martie au lovit unul din blocurile noi de pe strada Ciornovola, construit la repezeală după dezastrul nuclear din 1986 de la Cernobîl. La vremea respectivă, autoritățile sovietice trebuiau să construiască locuințe pentru miile de oameni evacuați din regiunea din apropierea centralei nucleare. Cernihivul a devenit un refugiu sigur pentru victimele dezastrului.
Familiile care locuiau în clădire nu își cumpăraseră, într-o primă etapă, apartamentele în care trăiau. Le primiseră în baza unor liste întocmite de autoritățile sovietice. Ulterior, apartamentele au fost luate în proprietate și lăsate moștenire copiilor și nepoților. Mulți oameni au avut ceva de pierdut când URSS s-a destrămat, dar unul din lucrurile cu care au rămas au fost aceste apartamente, cu bucătăriile lor mici și băile înghesuite. Locuințele sovietice sunt o realitate împărtășită de mulți ucraineni. Deși sunt mici și neconfortabile, sunt totuși locuințe. Și sunt locuințele lor.
Lângă blocul de pe strada Ciornovola mai erau o farmacie, un spital, câteva magazine pe jumătate goale și o baricadă, improvizată din cauciucuri și saci de nisip, care bloca intersecția. Unitățile de apărare locale o instalaseră la începutul războiului pentru a ține sub control circulația persoanelor și hoților. Erau mii de astfel de puncte de control în tot orașul. Nu existau însă unități sau echipamente militare.
Atacul de la orele prânzului a lovit un bloc de 14 etaje, un centru de cardiologie și spațiul dintre două clădiri de nouă etaje. Șase rachete au omorât în total 57 de civili și au distrus locuințele a sute de oameni.
Clădire pe strada Chornovola nr. 15, Cernihiv, după atacul aerian din 3 martie 2022. @Vera Kuryko
Impactul
Marina, psiholog
În prima săptămână de război, Marina Ieșcenko, un psiholog cu 10 ani de experiență, nu s-a ascuns la subsolul clădirii unde trăia împreună cu fata ei și nepotul de șapte ani. În schimb, ori de câte ori se auzeau sirenele de raid aerian, Marina se refugia împreună cu familia în apartament după doi pereți și o canapea. Se simțea în siguranță acolo, însă recunoaște că fata și nepotu ei erau mult mai temători.
A încercat să trateze fricile oamenilor, și a vorbit mult cu propriul nepot pentru a-l ajuta să-și înțeleagă fricile și să le țină sub control.
Pe 3 martie la 10 dimineața, când a început bombardamentul, Marina se dusese la magazin. A stat la coadă 40 de minute să cumpere cafea, ceai, multe bomboane și cerealele care se mai găseau. A luat ultimele două cutii de smântână și o cutie mare de detergent. Poate mâine nu mai găsesc, s-a gândit ea atunci. La magazin deja nu mai găseai multe produse: carnea și lactatele se terminaseră. Era însă plin de oameni. Nu păreau speriați de explozii sau de sirene, iar numărul persoanelor de la coadă era din ce în ce mai mare.
Mai târziu, Marina s-a așezat la coada din fața farmaciei, când deodată au pornit sirenele. Oamenii s-au încordat, dar mulțimea nu s-a dispersat.
„Ei bine, dacă stăm toți aici înseamnă cu nu e așa mare urgență, pesemne că bombardamentele nu sunt atât de grave”, a spus ea cu voce tare, minimizând gravitatea situației. În prima săptămână a invaziei la scară largă, normele sociale s-au schimbat. Oamenii trăiau acum experiența nemaiauzită de a sta împreună cu străini în subsoluri și învățau să-și securizeze ferestrele apartamentelor pentru a nu fi distruse de bombardamente.
După cumpărături, Marina s-a dus acasă pentru masa de prânz. Alarma anti-aeriană încă se mai putea auzi, însă ei nu-i era atât de frică. Blocul ei ar fi protejat de celelalte clădiri din jur, și-a zis. Și în plus, de ce ar ataca rușii centrul orașului?
Deodată, fata ei a devenit agitată. Auzise un vuiet.
„Mama, vino! Repede!”, a strigat fata ei.
De obicei când sunau sirenele, Marina se ducea pe hol, în timp ce fata ei stătea cu nepotul în spatele canapelei, între doi pereți. De data aceasta însă, realizând că și-ar putea speria nepotul și mai tare, Marina s-a adăpostit împreună cu ei în spatele canapelei.
După câteva secunde, o bombă a explodat chiar în apropiere de apartamentul lor, la doar 10 metri distanță.
Nadia, Sașko și părinții lor
Sașko Hrîțîk a avut o stare de nervozitate în dimineața zilei de 3 martie.
Blocul în care locuiau Sașko și soția lui Nadia nu avea adăpost anti-aerian, așa că s-au mutat împreună cu băiatul lor în casa părinților Nadiei, unde exista un subsol în care se puteau refugia în timpul alertelor anti-aeriene.
Însă Sașko era îngrijorat de soarta propriilor părinți, pe care nu a reușit să-i convingă să plece din oraș și să stea împreună cu ei și părinții Nadiei. Tatăl lui, Vasil, a refuzat categoric să plece, iar mama lui, Katerina, nu avea de gând să-și lase soțul de izbeliște.
Katerina și Vasil erau oameni obișnuiți. Au lucrat în construcții. Au făcut parte din echipa care a construit blocurile de apartamente de pe strada Ciornovola pentru a adăposti persoanele evacuate de la Cernobîl la sfârșitul anilor ’80.
Katerina era o femeie blândă și generoasă, iar Nadia o iubea ca pe propria mamă. Katerina nu-și putea imagina viața fără familia ei, o grădină a ei și ieșirile la teatru. Întreaga familie mergea de multe ori împreună la spectacole și știau pe dinafară replicile din toată stagiunea locală.
Vasil, socrul Nadiei, își stăpânea foarte bine emoțiile. Se născuse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și după ce și-a pierdut tatăl, și-a crescut singur surorile. Aveau o singură pereche de cizme pentru toată familia. Așa a arătat copilăria lui. Toată viața lui a fost un om chibzuit.
La începutul războiului, cei doi au hotărât ca, în cazul unui atac, Katerina să se ascundă în cadă. Imediat după ce la televizor era anunțată alerta aeriană, ea urma să meargă în baie și eventual să doarmă acolo noaptea.
Totuși, Sașko își făcea griji și mereu își suna părinții pentru a se asigura că sunt bine.
Sașko și Nadia au început să facă muncă voluntară, livrând pâine în primele zile de război. În ajunul atacului, le-au dus părinților lui o franzelă și i-au strâns în brațe.
Pe 3 martie, cuplul de tineri tocmai ajunsese acasă când au auzit un avion trecând pe deasupra lor. Nadia a văzut cum avionul zboară încet dincolo de oraș, de parcă nu reprezenta o amenințare. Niciunul din ei nu a auzit explozia.
Apoi lui Sașko i-a sunat telefonul. Era vecinul părinților, care le-a spus că ceva se întâmplase la ei la bloc.
Cei doi au mers cu mașina la adresa lor, folosind scurtătura prin pădure, unde oamenii erau îngropați pentru că cimitirul din oraș fusese bombardat. Se putea vedea de la un kilometru un fum negru care se degaja în cartier. Nadia s-a rugat să nu fie „clădirea lor”.
A încercat să-i sune în timp ce goneau spre clădire. Telefonul socrilor era decuplat.
Intrarea în clădirea de pe strada Chornovola nr. 15, Cernihiv după atacul aerian din 3 martie 2022.
Halina, văduva unui lichidator de la Cernobîl
Pe 3 martie, la orele prânzului, Halina, o femeie în vârstă de 62 de ani, adormise pe canapea citind o carte. Pensionara se trezise în zorii zilei, își aranjase părul, se machiase și se îmbrăcase. Război sau nu, Halina era mereu preocupată de cum arăta.
Era un obicei deprins din orfelinat. Puținele haine pe care le primeau copiii trebuia să le ajungă ani întregi, așa că aveau grijă de ele, reparându-le de fiecare dată pentru a le ține în stare decentă. Odată cu primii bani câștigați, Halina și-a dorit mai mult decât orice să-și cumpere o fustă drăguță, o rochie sau sandale. A trebuit însă să-și cumpere o plapumă călduroasă.
Chiar și la pensie, Halina nu ieșea din casă decât dacă se aranja. „Nu am cum să ies arătând în halul ăsta”, își spunea ea. Vecinii o auzeau cum îl dojenea pe răposatul ei soț. „Pentru ce ai ieșit din casă îmbrăcat ca un derbedeu?”, îi spunea ea. Nu suporta să-l vadă ieșind din casă în pantaloni de trening sau cu cămașa boțită.
În dimineața atacului, Halina nu a auzit nimic. Nici sirenele, nici exploziile la mai puțin de un metru distanță de fereastra ei.
Denis și Olia, el instalator, ea casnică
Înainte de război, Denis făcea tot felul de lucrări în construcții. În martie, o zi obișnuită din viața lui era cam așa: jumătate de zi stătea pe drumuri căutând pâine, iar cealaltă jumătate apă. Nu mai cumpăra nimeni case noi, așa că Denis nu mai era la mare căutare.
Denis bea, uneori prea mult, așa că unii vecini nu îl priveau cu ochi buni. Nu îl considerau un om de nădejde. Locuia împreună cu tatăl lui, fost ofițer sovietic, într-o clădire construită în 1986 pentru militarii care fuseseră evacuați din Prîpeat.
Mama lui era ucraineancă, iar tatăl, rus. Denis s-a născut în Rusia, dar tatăl lui făcuse armata la Cernihiv și astfel a ajuns aici.
Denis era de meserie măcelar, iar timp de câteva zile a lucrat la o fabrică de procesare din Cernihiv. Fabrica s-a închis în timpul crizei economice din 2008, iar Denis a trebuit să învețe o meserie nouă.
A devenit sudor și a un aliat apropiat al președintelui rus Vladimir Putin în Ucraina.
În cele din urmă, Denis s-a stabilit la Cernihiv, realizând fel de fel de proiecte. Câțiva ani a construit monumente în cimitir, genul de muncă unde primești alcool pe post de bacșiș.
La prânz, Denis a ieșit să cumpere pâine. În fața magazinului, a zărit-o pe vecina lui, Olia.
Dimineață, Olia urcase înapoi în apartament după ce petrecuse noaptea la subsolul apartamentului. Și-a rugat soțul să pună ceainicul pe foc cât ea merge să cumpere mâncare pentru pisică. Un lucrat la mai multe vile și moșii ale politicienilor. Mai demult a lucrat și în satul lui Leonid Kucima, al doilea președinte al Ucrainei, și la casa politicianului rus Viktor Medvedciuc, considerat vecin îi spusese la subsol că o zărise pe-o bancă în apropiere. „Mă duc repede”, a spus Olia și a închis ușa.
Când Olia l-a văzut pe Denis în drum spre magazin, l-a strigat. Au mers de la farmacie până la colț discutând. Oliei i-a sunat telefonul. Chiar atunci Denis a auzit un șuierat.
„Olia, vino aici”, i-a strigat el.
Olia i-a făcut semn cu mâna că vorbește la telefon. Dar și ea a ridicat ochii. Era un avion. Denis abia a apucat să o ia la fugă și s-o împingă la pământ.
15 minute mai târziu
Marina
Marina a pus mâna pe copii să vadă dacă n-au pățit ceva. S-a uitat în jur și a văzut că apartamentul ei era distrus. Pe hol era împrăștiat molozul până în altă cameră.
Camera din spatele peretelui unde se adăpostiseră nu mai era. Peretele exterior fusese distrus de explozie, iar rama ferestrei era îndoită. Mobila era făcută bucăți, multe dintre ele zburaseră pe hol laolaltă cu cioburi și bucăți de cărămidă.
Marina Ieșcenko și soțul ei își curăță apartamentul după atacul aerian.
Marina a auzit cum oamenii fug pe scări, țipând și plângând. O voce de copil își striga mama. Cineva striga „Ieșiți! Fugiți!”
Fata Marinei a încercat să deschidă ușa, care nu era de clintit. Au auzit pe cineva gemând în spatele ușii – cineva fusese prins sub ușă. Fata ei, o fire liniștită de altfel, a strigat cât a putut de tare, „Ajutor! E o femeie blocată aici!”
De partea cealaltă a ușii, cineva încerca să dea la o parte grămada de pietre.
Când s-a deschis ușa, Marina a văzut-o pe vecina ei, Halina. Lângă ea era un străin care tot repeta, „E în regulă. Ambulanța va sosi în curând”. Femeia nu făcea decât să dea din cap. Era acoperită de tăieturi, sânge și praf.
Marina are aceeași vârstă ca Prîpeat, orașul construit pentru muncitorii de la Centrala Nucleară de la Cernobîl. Avea 15 ani când reactorul a explodat iar orașul a fost evacuat.
Mama ei lucrase la departamentul de construcții, iar tatăl fusese în armată. Marina a crescut pe șantierele unui oraș sovietic nou, ideal, model. Când era mică, Prîpeat era un oraș luminos, aproape alb.
Toată lumea muncea fie la centrala nucleară fie în alte domenii conexe, iar oamenii se știau toți între ei. Se salutau pe stradă, își făceau cu mâna sau dădeau din cap în semn de reverență. După școală, Marina descuia ușa de la apartament folosind cheia de sub preș.
Apartamentul părinților ei era situat la marginea orașului, având vedere spre șoseaua care se pierdea în depărtare. După școală, Marina zăcea în patul părinților și se holba la nori.
Marina a învățat să înoate la piscina de-acum abandonată și ruginită, un obiectiv preferat pentru grupurile de turiști în zona Cernobîl. În fiecare primăvară dădea fuga la râul Prîpeat, iar toamna mergea în pădure împreună cu tatăl ei la cules de ciuperci.
Reactorul a explodat în timp ce Marina dormea. În seara respectivă, părinții ei se duseseră în vizită la casa bunicii din sat. A doua zi dimineața, pe 26 aprilie 1986, Marina s-a dus la școală ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Educatoarea a avut grijă să le spună că ferestrele rămân închise pentru că la centrală avusese loc un accident. Era o zi toridă și putea vedea pe geam copiii cum se joacă în nisip lângă mamele lor. Astăzi și-aduce aminte ce furioasă a fost pentru că fusese obligată să stea în camerele acelea sufocante.
După ore, copiii nu s-au dus acasă să închidă bine geamurile și să stea închiși în casă. În schimb, s-au suit pe terasa comună a clădirii de 16 etaje pentru a se uita îndelung la reactorul în flăcări. Marina s-a bucurat să vadă fumul luminat de foc în miezul nopții. În tot orașul circulau mașini care împrăștiau spumă pe străzi. Copiii care asistau la întregul proces glumeau între ei, spunând că toarnă șampon.
Marina și-aduce aminte doar fragmente din ordinele pe care le-au primit în ziua aceea. Luați cu voi acte și îmbrăcăminte. O ședere de trei zile într-o tabără de corturi. Părinții Marinei nu au mai așteptat autobuzele care veneau pe autostradă de la Kiev. Tatăl ei avea mașină și știa toate traseele prin pădure. Au plecat, fără să-și ia cu ei prea multe lucruri.
Fără niciun bagaj, s-au trezit la un moment dat într-un apartament cu trei camere la primul etaj într-o clădire cu nouă etaje din Cernihiv. Blocul fusese construit încet-încet de armată, dar în 1986 construcția fusese accelerată pentru a-i adăposti pe cei evacuați. Clădirea de nouă etaje a devenit un loc al amintirilor dintr-o altă viață.
Pereții nu erau tapetați și era foarte frig. Tatăl ei a reușit să dea o fugă acasă în Prîpeat și să mai aducă din lucruri sub supravegherea atentă o omului cu dozimetrul, care verifica fiecare obiect în parte, încuviințând când acesta era sigur. Acum treizeci-și-cinci de ani, familia ei nu venise cu nimic în noua casă în afară de așternuturi, câteva haine care scăpaseră neradiate în spatele pereților casei lor și mașina de cusut albă a bunicii.
Nadia
La douăzeci de minute după impact, Nadia și soțul ei erau deja afară în fața craterului de lângă clădire. Incendiile de la ultimele etaje fuseseră stinse.
Jumătate din intrarea de la scara a doua, unde locuiau socrii ei, se prăbușise de la etajul nouă până la subsol. Nadia a zărit mâini și picioare printre dărâmături. Salvatorii scoteau afară oameni pe care Nadia îi cunoștea bine. Ea și soțul ei se mutaseră aici acum 14 ani, când s-a născut fiul lor.
Au așteptat ca echipele de intervenție să îi ajute și pe alți oameni să iasă din clădire. Cineva spunea că o femeie bătrână, scundă, fusese evacuată. Soacra ei, Katerina, era și ea scundă. Nadia și soțul ei s-au agățat de acest fir de speranță. Din stradă, au văzut că doar o cameră din apartamentul lor se prăbușise. Bucătăria era încă intactă, iar în spatele ei era baia unde soacra ei trebuia să se adăpostească.
Însă femeia evacuată de salvatori nu era soacra ei. Părinții soțului ei nu erau de găsit, nici printre vii, nici printre morți.
Latura blocului ce dă spre curtea interioară nu se prăbușise, iar împreună cu soțul ei Nadia a început să se cațere spre bucătăria apartamentului. Pantofii și hainele groase ale părinților zăceau pe hol. În baie era ligheanul cu găleata, de parcă soacra se pregătea să spele ceva. Locul unde își pregătise să doarmă nu mai era.
Halina
Halina nu-și aduce aminte nimic despre momentul impactului, așa că știe doar ce i-au spus vecinii.
Suflul exploziei a aruncat în toate părțile cioburi de fereastră și bucăți de perete și cărămidă și a izbit-o pe Halina de ușă. A fost acoperită de moloz, iar impactul exploziei a azvârlit-o pe holul exterior în dreptul apartamentului Marinei, vecina ei.
Gemea în timp ce oamenii și echipele de salvare au scos-o de sub dărâmăturile apartamentului.
Fusese prima ei casă adevărată. Când avea doi ani, mama Halinei s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Tatăl ei s-a întors din armată, dar nu la ei, ci la o altă femeie. Halina își aduce aminte foarte puține lucruri despre mama ei. În anii ’60, a venit la orfelinat să-și ia rămas bun de la fata ei. Desfigurată de boală, mama ei stătea de partea cealaltă a gardului, fața ei grizonată acoperită până la nas cu un bandaj de tifon umed.
Însă Halinei i-a plăcut viața la orfelinatul de lângă râul Desna. Avea patul ei și își făcuse prieteni. Singur lucru care o supăra erau vacanțele, când celelalte fete primeau sandale iar ea nu avea decât amărâții ei de pantofi cu șiret.
Avea 14 ani când a venit s-o ia. S-a ascuns sub pat pentru că nu voia să-l vadă. Educatoarea s-a băgat și ea sub pat lângă ea și i-a promis că de-acum va avea o casă, un birou al ei și sandale. Halina a fost de acord să plece cu bărbatul gras și roșcat care o strângea tare de mână.
Omul a dus-o pe Halina într-un oraș din regiunea Cernihiv, unde era o fabrică de zahăr veche de sute de ani. Când tatăl ei adoptiv a dus-o în casă, a descoperit că nu avea nici birou și nici sandale. O așteptau în schimb o sobă, o jachetă murdară pe post de pernă și multă muncă la fabrică, iar toții banii câștigați erau luați de noul ei tată și soția lui. Nici măcar nu îi dădeau să mănânce seara și de cele mai multe ori se culca cu stomacul gol.
De două ori a fugit de acasă Halina. A treia oară era deja majoră și avea acte de identitate, așa că nu a mai trebuit să se întoarcă.
S-a căsătorit cu un soldat, Petro, pe care l-a urmat la Kamceatka, o peninsulă rusă din est lângă Marea Bering, pe atunci parte din Uniunea Sovietică. Și-a luat cu ea plapuma pe care și-o cumpărase cu primii bani câștigați și pantofii de 45 de ruble pe care prietena ei o ajutase să și-i cumpere când au mers să-și ia rămas bun de la viitorul ei soț înainte de a pleca în armată.
În Kamceatka, Halina și soțul ei trăiau într-o baracă de lemn. Halina a decorat-o cât a putut mai bine ca s-o facă mai primitoare. A făcut același lucru 15 ani mai târziu când s-au mutat la Cernihiv împreună cu doi copii și nu găsea nicăieri o locuință și au trebuit să stea la subsolul unui bloc.
În 1985 au primit în sfârșit propriul lor apartament, construit special pentru ofițerii de armată. Însă tocmai ce se instalaseră când reactorul de la Cernobîl a explodat iar soțul ei a fost trimis pe post de lichidator. Halina spune că din cauza asta a murit 20 de ani mai târziu, la vârsta de 50 de ani. Din punctul de vedere al autorităților, moartea lui însemna că Halina nu era doar o femeie care își pierduse soțul, ci și o văduvă de categoria 1 pentru că soțul ei făcuse parte din echipele care s-au ocupat de consecințele dezastrului de la Cernobîl. Acest statut îi conferea și anumite privilegii în era sovietică. Înainte de moartea soțului, cei doi au reușit să aranjeze fiecare colțișor apartamentul lor, care în sfârșit devenise „acasă”. Vreo doisprezece ani au trăit fericiți împreună cu cele două fete și nepoții lor. Cei doi nepoți îl adorau pe bunicul lor. Împreună și-au confecționat jucării și mergeau la pescuit și în drumeții. Halina își iubea nepoții nespus de mult.
Denis și Olia
Când Denis s-a ridicat de la pământ în urma exploziei, nu a realizat imediat că nu mai aude nimic cu o ureche. Țipa. Vecina lui, Olia, zăcea lângă el. Brațul ei era parțial zdrobit. Prima mașină care a venit la fața locului a luat-o pe Olia. În stare șoc, Olia nu a înțeles inițial că trebuie să meargă undeva. Nu voia decât să-i găsească cineva soțul.
Soțul Oliei era din Prîpeat. Nu se simțise vreodată o străină în blocul de persoane evacuate de acolo, dar la început aveau un impact puternic asupra sa conversațiile oamenilor despre o viață care dispăruse și cum în urma lor rămăseseră doar umbrele blocurilor nou construite și pădurea din jurul centralei.
Olia s-a născut la Moscova și pentru că locul de naștere îi era trecut în pașaport a întâmpinat de multe ori probleme la punctele de trecere a frontierei sau la băncile din Ucraina. Însă nu era rusoaică. Bunica ei lucrase ca ginecolog la Moscova și îi chemase mama să nască acolo. După naștere, în 1980, Olia a fost adusă la Cernihiv unde familia a poreclit-o „geanta olimpică”, după Jocurile Olimpice găzduite în acel an de URSS.
Familia Oliei provenea din satele din regiunea Cernihiv. Bunicul ei fusese rănit în Bătălia de la Stalingrad, dar nu vorbea niciodată despre asta. Construise o casă la Cernihiv pentru familia lui. În epoca sovietică, a făcut parte din comitetul executiv al primăriei ca reprezentant al nomenclaturii. Avea șofer care îl ducea acasă pentru masa de prânz. Olia avusese dădacă, un lucru rar în vremurile acelea. Mama ei lucra ca învățătoare la institutul de istorie.
Viitorul ei soț i-a propus să se mute împreună la o săptămână după ce s-au cunoscut. Așa a ajuns Olia să locuiască în blocul de persoane evacuate din Prîpeat. Au trăit împreună vreme de 13 ani, iar în acești ani au murit mama soțului Oliei, tatăl lui, care fusese lichidator, sora sa, care s-a stins foarte tânără (au presupus că din cauza Cernobîlului), precum și mama Oliei. Amândoi au fost de multe ori încercați de suferința pierderii celor dragi.
După atacul aerian, Olia nu a simțit vreo durere și nici nu și-a dat seama imediat ce se întâmplase cu brațul ei. Șoferul care a dus-o pe Olia la spital i-a cerut să vorbească cu el. Abia putea. Îi era sete, însă în mașină nu era decât o sticlă goală. La spital, cineva a întrebat-o ca prin ceață cum o cheamă. Apoi i-a spus că o s-o doară.
De îndată ce s-a asigurat că Olia este în afara oricărui pericol, Denis a dat fuga la blocul din strada Ciornovola. O secundă mai târziu, a văzut craterul și clădirea dărâmată. Dacă nu s-ar fi întâlnit cu Olia cu câteva minute mai devreme, ar fi zăcut și el în craterul acela. În blocul de deasupra magazinului unde mergea Denis era o gaură de patru etaje. Dacă Denis și Olia nu ar fi stat la colț de farmacie să vorbească, s-ar fi aflat exact la locul impactului.
O femeie stătea în mijlocul dărâmăturilor unui apartament distrus de la primul etaj. Denis a încercat să vorbească cu ea, dar ea refuza să coboare. A luat o ușă și a așezat-o pe maldărul de moloz ca să poată coborî pe ea. A mers de la un etaj la altul în bloc, dărâmând ușile apartamentelor unde oamenii erau blocați.
Denis nu știa că un obuz aterizase și lângă blocul lui. Pereții s-au prăbușit, așa că trei camere au fost complet distruse. Dar bucătăria a rămas neatinsă. Doar ferestrele și țevile de gaz au fost sparte. Tatăl lui, care are probleme cu auzul și nu auzise explozia, încă mai încerca să încălzească niște cartofi.
Vedere dintr-un apartament distrus al clădirii de pe strada Chornovola nr. 15, Cernihiv.
Recuperare
Halina
Zece zile mai târziu, Halina, fosta orfană acum pensionară, a deschis ochii și a văzut un bărbat în fața ei într-un halat alb. A întrebat-o cum se simte.
„Minunat”, i-a răspuns ea.
„Atunci mâine vom scoate firele. Dar nu avem încă calmante să-ți dăm. Crezi că o să reziști?”, a întrebat-o doctorul.
„Dacă trebuie”, a spus ea.
Pe patul de spital, Halina era foarte preocupată de coafură. Ca să îi scoată schijele din scalp, au trebuit s-o radă în cap, lăsând-o cu păr doar pe partea inferioară a scalpului. Astăzi, Halina poartă mereu pălărie care să-și ascundă calviția.
Când și-a venit în fire, Halina nu a realizat imediat cine stătea lângă ea, ținând-o de mână. Era un bărbat cu păr roșcat, ca al ei. Era unul din nepoți. Fusese adus la spital după bunica lui, fiind grav rănit în eforturile de apărare a Cernihivului. Avea tăieturi pe corp și nu vedea bine cu un ochi. Nu știa nimeni unde era al doilea nepot.
Acesta se afla într-un sat din apropierea orașului când a izbucnit războiul. După ce a aflat de atacul aerian, probabil că a sărit pe bicicletă și a mers la Cernihiv că să-și găsească bunica. I-au găsit corpul neînsuflețit pe autostradă după mai multe săptămâni.
Halina e o femeie politicoasă, iar pentru ea asta înseamnă să-ți stăpânești emoțiile.
Prima persoană care a văzut-o pe Halina la ieșirea din spital a fost administratoarea blocului. A fost șocată. „Halina, trăiești! Ce bucurie”, și s-a repezit s-o îmbrățișeze. Halina s-a simțit stânjenită. Ceilalți vecini au salutat-o în aceeași manieră. Denis îi demontase ușa de la apartament pentru că fusese smulsă din balamale.
Halina a intrat în apartament. Nu mai rămăsese nimic. Bucăți de dulap, pereții, baia, mobila, patul, cărțile și o mare gaură în mijlocul străzii. Apartamentul ei a fost singurul în care nu s-a putut intra până când nu a fost consolidat șase luni mai târziu.
Acum, cochetă ca întotdeauna, Halina își aruncă lucrurile pe geam pentru a face curățenie în prima ei casă adevărată. O bucată de oglindă stă pe o placă din cărămidă, și ori de câte ori cineva vine în vizită, își aranjează mereu părul. Multă lume vine s-o vadă.
Halina Pisnia primește ajutor umanitar împreună cu vecinii săi.
După câteva luni, a văzut niște fete cum fac poze la apartamentul ei dărâmat. Nu ăsta-i modul în care ar vrea ca lumea să-i vadă apartamentul. Pentru ea momentul a fost dureros, dar Halina e o femeie inteligentă, și nu merită să-ți arăți în modul ăsta durerea altor oameni.
Halina a fost mutată într-o clădire din apropiere și în fiecare zi vine înapoi la blocul ei, în speranța că imobilul va fi reconstruit.
Marina
După atac, Marina trăiește acum la Slavutîci, oraș situat la o oră distanță de Cernihiv.
Când s-a mutat la Slavutîci, Marina și-a spus de multe ori: „Uite încă mai am acolo o valiză de la Prîpeat de despachetat”. „Acolo am reușit să duc un frigider din Prîpeat”. „Acolo” însemnând Cernihiv.
Marina a fost deja nevoită să-și lase în urmă casa și nu mai vrea să treacă încă o dată prin asta. Debarasează molozul și face ordine în apartament cât o țin puterile. Nu are căldură și este la fel de frig ca atunci când a ajuns aici cu părinții de la Prîpeat.
Scotocind prin dărâmăturile din apartament, din care nu a mai rămas aproape nimic, Marina găsește o mașină de cusut sub moloz. Înainte de război, familia ei și-a dorit să rămână moștenire de familie. Nu s-ar mai fi așteptat nimeni acum dar, într-o cameră din care n-a mai rămas nimic întreg, mașina de cusut a supraviețuit.
Denis și Olia
Vecina Oliei l-a găsit pe soțul ei, iar acesta s-a dus după ea la spital. Era înspăimântat și cu ochii roșii de plâns când l-au lăsat să intre. Pe Olia a bufnit-o plânsul. Era fericită că soțul ei trăiește.
A vizitat-o în fiecare zi în următoarele 48 de zile, cât a stat în spital. Orașul a fost înconjurat de forțele rusești din 10 până în 31 martie. Nu exista apă, curent electric sau mijloace de comunicare. Soțul îi pregătea mâncarea la vecini și se ducea la spital printre bombardamente. Olia își făcea cruce de fiecare dată când îl revedea. Nu știa dacă va ajunge acasă decât în dimineața zilei următoare.
Olia se teme că nu-și va mai putea mișca niciodată brațul. A învățat deja să gătească acasă, dar fiind bucătăreasă de meserie, nu se va mai putea angaja vreodată într-o bucătărie profesionistă.
La ora actuală, Olia râde mult și se asigură că oricine îi trece pragul la ora 14.30 primește o masă caldă. Speră ca imobilul unde locuia să fie în cele din urmă reconstruit.
Când oamenii au început să plece din bloc, Denis a rămas împreună cu tatăl lui, fără căldură, gaz, curent sau apă curentă. Nimeni nu i-a spus nimic, dar a găsit un ciocan și cuie și a reparat ușile oamenilor. Ce se putea repara, a reparat. A păzit apartamentele ca să nu intre nimeni, a debarasat intrarea în bloc și le-a adus apă și pâine celor câteva familii care au refuzat să plece. S-a asigurat să nu existe scurgeri și a ținut toți locatarii la curent cu privire la situația blocului. Unii oameni tot nu au încredere în el. Alții sunt profund impresionați. În orice caz, Denis a devenit paznicul clădirii în timpul blocadei rușilor și în lunile ce au urmat.
Unii i-au încredințat cheile de la apartamente, inclusiv Marina. Nu a luat niciun medicament din frigiderul ei fără să îi ceară permisiunea, chiar dacă ea i-a spus de fiecare dată să ia tot ce îi trebuie.
Într-o clădire unde oamenii abia dacă se salutau înainte, acum toți se știu și se ajută reciproc. Noaptea dorm împreună în apartamente, gătesc pentru cei care nu au gaz, strâng lucruri, pun bani la comun ca să cumpere medicamente, iar la prânz se amuză la intrarea în bloc.
Nadia
O bibliotecară pensionară locuia în apartamentul de deasupra socrilor ei. Cât timp a stat acolo, Nadia a salutat-o mereu. Femeia avea în jur de 70 de ani și locuia cu fiul ei în vârstă de 50 de ani. Au venit împreună acasă la prânz. Fiul ei și-a atârnat geaca în cuier și a intrat în sufragerie. Femeia a rămas să închidă ușa. În acel moment a căzut bomba și i-a ucis fiul.
Socrii Nadiei se aflau și ei în sufragerie și au ajuns sub dărâmături care nu au putut fi înlăturate din cauza bombardamentelor constante.
Mai întâi au găsit-o pe Katerina – mama soțului ei, în martie. L-au găsit pe tatăl său Vasil în aprilie, după ce armata rusă s-a retras din regiunea Cernihiv. Trupul lui a rămas sub dărâmături timp de 50 de zile. Copiii lor i-au identificat doar după haine.
Apartamentul ruinat al socrilor Nadiei Hrîțîk.
Au fost înmormântați în parcul forestier al orașului, împreună cu toți ceilalți care au murit în februarie și martie, deoarece cimitirul orașului era bombardat constant. Autoritățile au redeschis un vechi cimitir care fusese închis timp de o jumătate de secol, au tăiat tufișurile și copacii și au săpat șanțuri lungi, unde oamenii au fost îngropați cu mici cruci de lemn și un semn cu numele, prenumele și data. Sau doar cu numele. Sau doar cu data. În martie, orașul avea nevoie de copaci și dulgheri care să poată face sicrie non-stop. Astăzi, în timp ce te plimbi prin cimitir, poți vedea în ce date au murit cei mai mulți oameni: 3 martie, 57 de morți.
Socrii Nadiei au primit loc lângă drum. Există un spațiu mic între mormintele lor, așa că Nadia simte că nu au fost îngropați unul lângă celălalt, nu ca un cuplu.
Cimitirul de război este la o aruncătură de băț de casa Nadiei și a soțului ei. Acum un an, au cumpărat o casă aici lângă pădure și acum pot vedea cimitirul din casa lor.
Katerina a fost fericită când copiii și-au cumpărat casa. A spus că-şi va petrece toată vara în grădina lor și că va planta dovleci în curte. Acum e mereu aproape de ei. Și Nadia știe sigur un lucru – că trebuie să planteze dovlecii ăia.
***
Pe 3 martie 2022, rușii au ucis 57 de oameni în Cernihiv. A fost începutul unei practici devenită de-acum tendință în războiul Rusiei din Ucraina: atacuri cu rachetă la scară largă asupra civililor și infrastructurii. De atunci, dincolo de atacurile aeriene aproape cotidiene, aproape în fiecare lună au avut loc atacuri masive, bombardamente aeriene sau multiple atacuri cu rachetă, care au provocat tragedii similare: gara din Kramatorsk (aprilie), centrul comercial din Kremenciuk (iunie), baza de agrement de lângă Odesa și centrul orașului Viniţa (iulie), blocul de apartamente din Dnipro (ianuarie 2023) …
