Donează
Legenda spune că Partidul Comunist Chinez s-a înfiinţat la 23 iulie 1921, însă pentru că preşedintele Mao tot uita data, s-a stabilit ca aceasta să fie 1 iulie, mai simplu. Bieţii dictatori est-europeni n-au mai apucat să vadă cum se face într-adevăr un centenar comunist cu fast şi resurse nelimitate: la noi 23 august sau 1 mai erau pistol cu apă pe lângă mega-evenimentele de propagandă şi cultul personalităţii liderului suprem Xi Jinping de zilele astea. În 2021 China a declarat atinse obiectivele centenarului anunţate de Xi când a luat puterea acum aproape zece ani: eliminarea sărăciei; internet suveran domesticit şi folosit la înregimentare socială; program spaţial; întărirea rolului birourilor de partid în economie, inclusiv multinaţionalele europene; re-ideologizarea învăţământului şi consolidarea unui soi de maoism naţionalist; eliminarea democraţiei din Hong Kong.
Paradoxul este că de ce devine mai triumfalist acasă şi raportează poporului succes după succes, de aia partidului-stat cu sediul la Beijing i se erodează imaginea pe glob. Un sondaj Pew Research publicat ieri arată că reputaţia Chinei a atins minime istorice în majoritatea ţărilor incluse, din cauza agresivităţii politicii sale externe şi încălcărilor flagrante ale drepturilor propriilor cetăţeni: cu excepţia Italiei, toate celelate societăţi percep China mai prost decât cu cinci ani în urmă – iar multe dintre ele mult mai prost. Mediana pe cele 17 ţări sondate este un scor negativ de 69%.
Publicul din 15 state declară în proporţii de peste 80% că regimul de la Beijing nu respectă drepturile omului, iar acest procent a crescut mult după 2018 inclusiv în Italia (+18%) sau Grecia (+12%), membrele tradiţional sinofile ale UE. Cu alte cuvinte, răspunsurile în aceste ţări sunt mai degrabă cinice, nu idealiste: “ştim bine că partidul calcă în picioare cetăţenii, dar pentru noi e mai important să păstram relaţia şi afacerile cu regimul”.
Însă şi în privinţa asta tabloul mare include schimbări dramatice: mai mult de jumătate din societăţile sondate preferă să aibă legături economice cu SUA mai curând decât cu China, şi în proporţii mult mai mari decât cu ani în urmă; vezi figura. Faţă de 2015 schimbarea e radicală în special în rândul unor parteneri tradiţionali de comerţ cu China, precum Australia sau Coreea de Sud. “Dezîncântarea” mediului de business de la antipozi de avantajele afacerilor cu partenerii chinezi s-a produs rapid atunci când s-a constatat cât de politizate erau legăturile şi cât de uşor de folosit de regim pentru şantaj. Şi, după cum remarcă analiştii, europenii au devenit mult mai omogeni în scepticismul lot faţă de China faţă de acum şapte-opt ani; în restul eşantionului părerile sunt mai divergente.
Există o singură întrebare la care opiniile sunt şi mai negative decât în privinţa Chinei – aceea care se referă la preşedintele Xi Jinping ca atare. Majoritatea publicului în 16 din cele 17 state sondate declară că nu are încredere în modul cum se raportează Xi Jinping la agenda globală, ceea ce e o mare problemă pentru un lider auto-înscăunat la putere fără termen limită şi care tocmai a cerut propriei diplomaţii, destul de abrazivă în ultima vreme, să schimbe totul şi să proiecteze o imagine a Chinei Populare care “să poată fi îndrăgită”. Chestia asta e greu de făcut la ordin de către o maşinărie de partid obişnuită să folosească presiunile şi teama, nu persuasiunea, pentru a-şi atinge scopurile. Ori de un lider care nu are nici o fărâmă de simţ al ridicolului şi îl cenzurează online pe Winnie-the-Pooh doar pentru că unii caricaturişti l-au comparat cu personajul.
