Donații
Veridica.md
Duminică, 3 noiembrie, în timp ce Republica Moldova își decide viitorul, alegând între lumea liberă și captivitatea Rusiei, în cimitirul din Dobrogea, un sat situat la vreo 20 de kilometri de Chișinău, un preot și o cântăreață se roagă pentru Basarabia la mormântul unui călugăr, Ioan Zlotea, devenit un loc de pelerinaj pentru un grup neobișnuit de credincioși.
Ioan (Elisei) Zlotea își doarme somnul de veci lângă preoții parohi locali, în zona centrală a cimitirului. Mormintele clericilor sunt împrejmuite cu un gard proaspăt reconstruit și străjuite de trei crucifixe, „răstigniri”, acoperite cu o tablă de un galben aprins în stilul bisericilor rusești.
În timp ce femeia citește rugăciunea dintr-un text scris de mână, semn că serviciul divin nu este autorizat de nicio biserica recunoscută, preotul se oprește din tămâiat și sărută cu evlavie fotografia călugărului Ioan Zlotea, bătută în cuie în lemnul crucii. După asta, se întoarce la cealaltă răstignire și sărută cu venerație imaginea ieromonahului Inochentie, căpetenia unei secte care a tulburat Imperiul Rus, România interbelică, Uniunea Sovietică și, probabil, dă de cap în prezent Bisericii Ortodoxe din Moldova.
„Sunt oameni care cred în adevărul adevărat al părintelui Inochentie, dar alții au pervertit învățătura lui. Unii dintre ei, arhangheliștii, nu merg la biserică, nu îi cinstesc pe preoți… I-au stricat lucrarea părintelui Inochentie, care l-a propovăduit pe Mântuitorul Iisus Hristos”, afirmă preotul Constantin, refuzând să își spună numele, temându-se de măsuri represive. „Preoții care slujesc cu adevărat lui Dumnezeu sunt prigoniți”, accentuează el.
Cine a fost ieromonahul Inochentie
Numit „părințelul” și „preotul cel mare” de adepții săi sau „Inok” de propaganda sovietică, Ioan Levizor (Țurcan), viitorul ieromonah Inochentie, s-a născut în 1875 în satul Cosăuți, Soroca. În 1899, a devenit frate la Mănăstirea Dobrușa, după care a mers în pelerinaj la așezăminte monahale din Rusia. În timpul acestei vizite, potrivit adepților săi, s-a întâlnit cu Ioan de Kronștadt și preotul Gapon, controversatul lider al Revoluției din 9 ianuarie 1905. Ulterior, s-a întors la Balta, actualmente, regiunea Odesa, Ucraina, și s-a tuns în monahism, luând numele Inochentie, și a fost hirotonit ieromonah.
Inspirat de învățăturile preotului din Balta, Feodosie Levițchi (1791-1845), promotor al ideii despre sfârșitul lumii și „făcător de minuni”, Inochentie a mutat osemintele fostului preot din cimitir în biserica mănăstirii. Astfel, zvonurile despre minunile de la Mănăstirea Balta au început să se răspândească cu și mai mare intensitate, atrăgând mii de pelerini din guberniile Podolsk, Herson și Basarabia, în special moldoveni.
În timpul predicilor sale rostite în română, credincioșii tremurau necontrolat, își smuceau mâinile și picioarele, gemeau, sughițau în continuu. La întoarcerea lor acasă, convulsiile pelerinilor continuau și se răspândeau contagios la alții.
În 1912, Sfântul Sinod a hotărât să curme această psihoză prin exilarea lui Inochentie la Mănăstirea Murom, în nordul Rusiei, pe teritoriul Kareliei. Numai că „părințelul” a fost urmat de simpatizanții săi și acolo. În cele din urmă, în 1915, ieromonahul a fost exilat la un schit de pe insula Anzer din Marea Albă.
Revoluția din februarie 1917 a dus la eliberarea lui Inochentie. El s-a întors în satul Lipețk, raionul Ananiev, unde adepții săi construiseră, într-o peșteră, Mănăstirea „Noul Ierusalim”. Între timp, în turma sa apăruseră lupte lăuntrice, iar „sfântul duh” nu a mai avut putere de data asta să adune credincioșii în jurul său. El s-a îmbolnăvit și a murit pe 30 decembrie 1917.
Ioan Zlotea, ucenicul lui Inochentie
Părintele Constantin spune că „l-a cunoscut” pe ieromonahul Inochentie „din învățăturile părintelui Ioan Zlotea și ale discipolilor acestuia”. „Ioan de Kronștadt a spus să credem în învățăturile părintelui Inochentie, deoarece vorbește adevărul”, accentuează părintele Constantin, chiar dacă acest sfânt al Bisericii Ortodoxe Ruse s-a mutat la Dumnezeu în 1909, când Inochentie abia se călugărise.
Clericul mi-a spus să fiu atent atunci când voi scrie despre Inochentie, „deoarece mulți au încercat să îi strice lucrarea, chiar și urmașii săi, făcând-o din mândrie”. „Părinții Inochentie și Ioan făceau minuni”. „Omul când este curat, vine duhul sfânt îl el și lucrează. Cum poate să facă un om murdar minuni? Nu poate să facă. Prin harul pe care i-l dă Dumnezeu lui, face minuni”, insistă el.
Ioan (Elisei) Zlotea (1862-1928) a fost un călugăr de rând, care a atras atenția bisericii basarabene, în anii 20 ai secolului al XX-lea, la sfârșitul vieții sale. Ziarele locale îl prezentau pe Elisei ca pe „un nou Rasputin”, sintagmă cu conotații explicite la relațiile lui Inochentie cu „maicile” și „surorile” de sub ascultarea sa. Elisei respingea categoric apartenența sa la inochentism, deși se știa că fusese „poslușnicul (ucenicul – n.r.) părințelului”.
Mitropolitul Basarabiei, Gurie Grosu, l-a protejat pe Ioan Zlotea și i-a repartizat o casă la Nișcani, Orhei. În timpul unei vizite de documentare, misionarul de cerc protopopesc, Misail Chiriță, s-a convins că a descoperit acolo „un cuib de inochentiști”. Ioan Zlotea a decedat în 1928 și a fost îngropat în via Arhiepiscopiei din Chișinău. În 1969, osemintele sale au fost dezgropate și reînhumate la Dobrogea, iar mormântul său a devenit loc de pelerinaj.
Acum, un grup de credincioși din Sălcuța, Căușeni, satul de baștină al lui Zlotea, luptă pentru canonizarea fostului său consătean. În acest context, există posibilitatea ca osemintele călugărului să fie din nou dezgropate și strămutate în altă parte. „Oamenii căută sfințenii, oamenii caută adevărul, oamenii caută credință”, explică preotul Constantin.
„Doctrina” lui Inochentie
Inochentie a fost divinizat de adulatorii săi pentru practicile sale exorciste. Adepții lui Inochentie credeau că Teodosie Levițchi ar fi avut un dar de la Dumnezeu pentru a învinge uneltirile diavolului și a-l alunga din om. Această putere ar fi fost transmisă ieromonahului Inochentie. După ideea lui Inochentie, cei posedați de demoni ar trebui să fie fericiți, deoarece Dumnezeu îi va mântui pentru chinurile îndurate. El predica apropierea sfârșitului lumii și necesitatea ca oamenii să se pocăiască, să renunțe la tot ce este pământesc.
Propovăduirea sfârșitului lumii îi făcea pe mulți basarabeni să își vândă casele și bunurile și să îl urmeze pe „părințelul” chiar la capătul lumii. Același argument îl aveau credincioșii care își abandonau soțiile și copiii, spunând că Dumnezeu va avea grijă de ei. Detractorii lui Inochentie l-au mai denunțat că predica „dragostea liberă”, că își dezbrăca credincioasele și le ungea cu ulei. Deși inochentismul este tratat ca fenomen religios, misionarul eparhial Teodosie Chirica, în 1913, l-a acuzat pe Inochentie de declarații ostile despre statul rus, prezicând sfârșitul casei domnitoare.
Peste un an, Imperiul Rus a intrat în Primul Război Mondial (1914-1918) de partea Antantei. Conflagrația s-a soldat cu dispariția Imperiului Rus, iar familia regală rusă a fost omorâtă de bolșevici în iulie 1918.
Atracția exercitată de Inochentie pentru moldoveni a fost determinată de predicile sale în limba română și pierderea legăturii dintre ei și Biserica Ortodoxă Rusă. Trebuie acceptată și teza că moldovenii au fost victime ale inochentismului din cauza înapoierii lor. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, etnicii români din dreapta Prutului au fost supuși unei campanii violente de asimilare lingvistică. Drept rezultat al atitudinii lor refractare față de școlile și bisericile rusești, conform recensământului din 1897, doar 10% dintre moldoveni aveau un anumit grad de alfabetizare, în timp ce peste 98% dintre moldovence erau declarate analfabete, la fel ca în cazul rromilor.
„Tătuniști” și „Arhangheli”
După decesul lui Inochentie, s-au evidențiat câțiva dintre simpatizanții săi, care pretindeau la statul de căpetenii. Ca rezultat, secta s-a dispersat în mai multe grupuri separate cu denumiri diferite. Unii dintre ei au devenit „tătuniști”, cuvând ce provine de la „tătunea”, regionalism pentru „bunic” în unele zone ale Basarabiei. Alții însă își spuneau „arhangheli”, după „Arhanghelul Mihail”.
De exemplu, în 1923, în satul Piatra din Orhei, în gospodăria unui anume Pantelimon Ciobotar, la marginea satului, un grup de inochentiști și-au făcut o peșteră, după modelul mănăstirii de la Lipețk. Îi ziceau „Noul Ierusalim”, „Beciu lui Solomon”. Conducător era un oarecare Alexandru Culeac din Todirești, județul Bălți. Își zicea „Tătunea”, tot el și „Arhanghelul Gavriil”. Grupul practica omorul ritual.
Fratele acestuia, Grigore Culeac, conducea un alt cuib de inochentiști, „Grigore Teologul și surorile sale”. În 1931, acesta a fost prins împreună cu trei fete de 16 ani. Ei au fost reținuți de jandarmi în satul Mereni, în apropierea Chișinăului, pentru desfrâu, escrocherie și jefuirea țăranilor.
Un medic legal le-a examinat pe fete și a stabilit că acestea erau de mult femei și că erau mâncate de paraziți. Tinerile au spus că și-au pierdut virginitatea de mult, „trei-patru ani în urmă”, dar nu și-au putut aminti cu cine anume au avut relații sexuale.
Articolul integral pe veridica.md
