Aleksandr Lukașenko a câștigat al șaptelea mandat de președinte cu 86,82% din voturi și o rată de participare de 85,9%, rezultate tipice regimurilor dictatoriale. Cifrele au fost fluturate drept dovadă a stabilității din Belarus, a sprijinului popular pentru Lukașenko și a toleranței față de opoziție. Alegerile nu au fost însă nici libere, nici corecte, ci doar un spectacol care n-a păcălit pe nimeni.
În Occident, Mănăstirea Sf. Elisabeta nu vorbește niciodată despre activitățile, poziția politică și activitatea sa ideologică. De obicei, reprezentanții mânăstirii spun oamenilor că banii strânși din vânzări la târguri sunt direcționați pentru „sprijinirea oamenilor din Ucraina”. Cu toate acestea, nu precizează la cine anume ajung banii. Pare că acești oameni au uitat de cuvintele „Să nu furați, să nu mințiți, nici să nu vă înșelați unii pe alții” (Cartea Leviticului, 19:11).
Statele occidentale nu îl recunosc pe Lukașenko drept conducător legitim al Belarusului, iar oficialii occidentali la nivel înalt refuză să se întâlnească cu oficialii belaruși, dar regimul caută modalități alternative de legitimare prin intermediul întâlnirilor la nivel internațional.
În prezent, în presă s-a vehiculat numele lui Dmitri Krutoi, șeful administrației prezidențiale, cel care îl însoțește adesea în deplasări și care chiar i-a ținut locul dictatorului în vârstă de 70 de ani la unele întâlniri cu oficiali ruși. Așadar, cine este Krutoi și este el cu adevărat persoana potrivită care să-i calce pe urme lui Lukașenko?
Belarusul simte efectul sancțiunilor occidentale, așa că se pare că regimul Lukașenko încearcă să îmbunătățească relațiile cu Occidentul „dând la schimb” niște prizonieri politici. O parte a opoziției din Belarus consideră că Occidentul ar trebui să facă niște concesii dacă asta ar duce la eliberarea mai multor prizonieri. Alții resping o astfel de mișcare, spunând că dacă Lukașenko eliberează prizonieri, asta înseamnă că presiunea asupra regimului funcționează.
Ultrașii au intrat în conflict cu Lukașenko din cauza reprimării identității naționale, a politiclor din timpul pandemiei și fraudării alegerilor. Încercând să scape de persecuția din țară, o parte din ei au ajuns în prima linie a războiului din Ucraina.
Zeci de jucători au fost hărțuiți, începând cu 2020, de autoritățile din Belarus. UEFA nu a reacționat, dar a permis în schimb ca meciurile de la EURO 2024 să fie difuzate de media propagandistică de stat.
La aproape un an după ce Aleksandr Lukașenko a anunțat că Rusia a început să livreze arme nucleare în Belarus, nu este clar dacă acestea chiar se află acolo și cine le controlează.
Videoclipuri cu activiști din opoziție care mărturisesc crime pe care nu le-au comis și îl laudă pe Aleksandr Lukașenko sunt din ce în ce mai folosite în Belarus.
Relocarea forțelor Wagner în Belarus după revolta abandonată a lui Prigojin s-a dovedit a fi o mișcare de propagandă. În decurs de un an, armata Wagner a lui Lukașenko, prezentată drept o amenințare pentru țările NATO vecine, practic s-a topit. De asemenea, nu a reușit să-l ajute pe Lukașenko să-și atingă obiectivul de a intra pe piața profitabilă a mercenarilor trimiși în Africa.
Dezinformarea folosește o varietate de tactici de manipulare. Poveștile de dezinformare pot fi create cu ușurință prin combinarea subiectelor provocatoare.
Raportează