Facebook Twitter Instagram Youtube LinkedIn

Analize

China și Orientalismul 2.0: Cea mai bună formă de propagandă e când ceilalți n-au habar cine ești

enlai kissinger
|   Zhou Enlai și Henry Kissinger

Cea mai eficientă formă de propagandă chinezească peste hotare nu e cea pe care Beijingul o plănuiește, ci aceea care apare spontan atunci când o civilizație îndepărtată vorbind o limbă pe care puțini europeni o înțeleg vine în contact cu tendința aceleiași Europe de a crea mitologii despre “Orient”. Cu alte cuvinte, e un produs colateral al “orientalismului”. Când artiștii și scriitori de secol XIX se lăsau pradă viziunii romantice despre locuri și oameni din Est, prezentați ca un univers aparte exotic și senzual, ori trăind în armonie cu natura, păstrători ai unei înțelepciuni ancenstrale, atitudinea asta era destul de paternalistă, ori chiar colonialistă. Noul Orientalism 2.0 e altceva: la fel de nerealist, dar sărit în extrema cealaltă, măcinat de teamă și admirație secretă pentru realizările recente ale “Estului”. Logica este asemănătoare: Marele Necunoscut e un fundal gol pe care comentatorii din societățile democratice își proiectează propriile polemici, anxietăți și utopii. China de azi a luat locul Japoniei anilor 1970 drept “țara care face lucrurile altfel decât noi” și e pe cale să surclaseze vechile democrații.

Fascinația occidentală pentru nimicuri pompoase

Nu e ilustrare mai bună pentru tendința asta a noastră de a fantaza despre antipozi decât celebrul episod repetat (prea) adesea: când premierul Zhou Enlai a fost întrebat de Henry Kissinger în timpul vizitei din 1971 care-i impactul Revoluției Franceze, el a răspuns sibilinic: “E prea devreme să ne pronunțăm”. Ai în această povestioară încapsulate toate elementele noului orientalism: părintele Realpolitik american față în față cu înțeleptul chinez; agitația occidentală pe termen scurt în contrast cu răbdarea strategică a Chinei; superficialitatea “noastră” în contrast cu “simțul lor al istoriei”.

Atâta doar că totul e un mare fake! S-a aflat mai târziu de la Chas Freeman, diplomat american și interpret în acea întâlnire, că premierul chinez pur și simplu nu a înțeles întrebarea: el credea că e vorba de agitațiile de stradă din Paris din mai 1968, nu Revoluția Franceză propriu-zisă de la 1789. “Prea devreme să ne pronunțăm” era răspunsul politically correct al oricărui lider al Partidului Comunist Chinez în 1971, la trei ani de la evenimente, ca să ascundă dezamăgirea produsă de (încă) o ocazie ratată: masele populare n-au reușit nici acum să dărâme capitalismul occidental! Zhou Enlai era de fapt victima Newspeak practicat de propriul regim, aflat în pline frământări cu Revoluția Culturală maoistă, într-un moment când ei așteptau colapsul ideologic al Vestului, deci vedeau în orice manifestație de stradă din Europa sau SUA “începutul revoluției proletare”.

Cu alte cuvinte, premierul chinez nu era vreun înțelept vorbind în linia lui Confucius ori Sun Tzu, ci un aparatcik ce repeta lozinci banale din Cotidianul Poporului, ziarul CC al PCC. Rostul lor era în primul rând de a îndoctrina cetățeanul chinez, care în 1971 avea zero surse de informare despre Occident, dar iată că au ajuns să deruteze și o persoană ca premierul Zhou, unul din liderii chinezi cei mai umblați prin lume la ora aceea, care ar fi trebuit să aibă mai la îndemână referințele culturale ale democrațiilor vestice. Cum se face totuși că această eroare evidentă – și destul de amuzantă – nu a fost semnalată imediat? Ne spune Chas Freeman în memorii: “Îmi amintesc cu precizie schimbul de replici. Confuzia era prea delicioasă ca să fie corectată”. Într-adevăr, era un fake mult prea bun ca să se risipească deoarece venea în prelungirea prejudecăților culturale ale presei internaționale și comentatorilor din lumea bună. Într-un fel, a fost un episod de propagandă-cu-invitație.

Tendința asta a rămas vie de-atunci încoace. Repetăm tot felul de nimicuri pompoase spuse de liderii Chinei și încercăm să le găsim un înțeles profund, deși el nu există. Citim povești despre triumfurile regimului și ignorăm jumătatea goală a paharului. Cărticica Roșie – o colecție de 267 aforisme atribuite lui Mao, printată în peste un miliard de exemplare, inclusiv în principalele limbi de circulație – a ajuns să fie citată în Parlamentul britanic în timpul dezbaterilor, ca referință pentru obiectivele de politică ale Chinei, urmărite pe termen lung, cu precizie implacabilă. Bineînțeles, nu nici vorbă de așa ceva. Regimul este opac și nedemocratic, deci fisurile interne, ezitările și luptele brutale pentru putere din sânul său tind să rămână ascunse. Puțini inițiați ajung să depășească bariera cenzurii și să descrie incertitudinea, comportamentul oportunist și procesul de decizie aleator de la Beijing.

Dincolo de mitul miracolului chinezesc

O astfel de rară excepție e cartea recent publicată din care aflăm cum, pe timpul sângeroasei Revoluții Culturale dezlănțuite de Mao, au existat tabere rivale în interiorul Gărzilor Roșii, milițiile tineretului comunist manipulate de lider contra rivalilor săi din partid. Una din ele a ieșit învingătoare și le-a suprimat pe celelalte, devenind „generația lui Deng Xiaoping”, teoretic pragmatică și reformatoare, dar nu într-atât încât să nu deschidă focul contra poporului în piața Tienanmen zece ani mai târziu. Președintele Xi Jinping e fiul unui important lider care a suferit abuzuri din partea Gărzilor radicale în anii de turbulențe, dar și-a luat revanșa mai târziu, după reabilitare. Istoriile de familie și legăturile de clan contează în politica de azi a Chinei la fel de mult ca ideologia și strategiile, doar că nu se văd clar în public. Ultimele sunt adesea doar ciomege de folosit contra rivalilor, cum s-a întâmplat cu “campania anti-corupție” declanșată de Xi imediat după ce a luat puterea. Mulți din Occident le iau însă în serios din moment ce sunt singurele lucruri vizibile cu ochiul liber. Iar din moment ce ideologia Partidului Comunist în general e doar o realitate alternativă bazată pe teorii conspiraționiste ale societății umane, e normal ca proiecțiile ei peste hotare să fie tot fake news și manipulare. Nici măcar nu suntem noi, occidentalii, ținta principală a acestor manipulări; ceea ce ajunge la noi sunt ecourile atenuate ale propagandei servite zilnic poporului chinez.

Fanii modelului autoritarist de dezvoltare își pun azi speranța în China, după atâtea dezamăgiri în trecut. Însă ei ignoră, ca și înainte, gradul în care decizia politică la Beijing e bazată nu atât pe planificarea oficială în cincinale, cât pe măsuri oportuniste și răfuieli între diverse grupări din partid, armată și mediul de business. Ar trebui ca lumea să recitească volumul clasic al lui Kornai Janos despre sistemul socialist real și relația lui foarte laxă cu documentele de partid. Planurile cincinale au existat, dar mai mult pentru a fi onorate ritualic în ședințe, în vreme ce economia se conducea prin improvizații și cârpeală, în încercarea de a împăca presiunile contradictorii create de natura regimulu. Dezinformarea și fake news țineau de esența regimului, nu erau aberații superficiale; erau features of the system, not bugs, cum se zice în industria IT.

E adevărat că turbocapitalismul chinezesc de azi, condus cu metode leniniste, nu-i același lucru cu comunismul lui Mao. Avansul țării în PIB/cap, infrastructura modernă și scoaterea din sărăcie a sute de milioane de oameni nu pot fi negate. Dar nici nu sunt ceva unic în istorie, dincolo de scara de mărime: exact asta te aștepți să se întâmple când tolerezi o doză de normalitate economică iar societatea face tranziția de la autarhia rurală de autoconsum la urbanizare și industrializare. E un exemplu tipic de proces irepetabil ce încorporează un important efect “de bază”, cum îl numesc economiștii: după episoade istorice catastrofale precum Marele Salt Înainte ori Revoluția Culturală, revenirea la normal seamănă o creștere explozivă; sunt toate semnele că acest efect se cam atenuează deja. La fel, nu se poate nega că în China criza Covid a fost gestionată cu eficiență nemiloasă – dar până la urmă ce-i așa surprinzător că un partid comunist e expert la impus restricții de mișcare, controlat populația și astupat gura oamenilor?

Pe scurt, ascensiunea recentă a Chinei n-are de-a face cu aforismele lui Mao; ori cu Confucius tălmăcit destul de transparent drept “concepția lui Xi Jinping”; sau politici-fanion ca un-copil-pe-familie, sau Made in China, sau Chinese Dream, sau Belt and Road. Unele din ele sunt cu politici reale, care au produs efecte măsurabile: de pildă restricția de un copil pe familie, în vigoare între 1979 și 2015, introdusă sub conducerea luminată a lui Deng, măsură ce a produs imense suferințe și o mamă a crizelor demografice ce va lovi China curând, fără vreo soluție la orizont. Altele sunt doar abureală retorică, precum inițiativa Belt and Road (BRI), o platformă propagandistică cu geometrie variabilă, despre care nu știi niciodată exact ce proiecte include și ce buget are. E un soi de etichetă acoperitoare folosită de firme sau grupuri de afaceri rivale din China pentru a-și crea nișe de business în străinătate în detrimentul competitorilor lor interni.

Întoarcerea la ortodoxismul comunism

Sub președintele Xi pare că oricum ceasul merge îndărăt, către realitățile alternative ale propagandei comuniste ortodoxe. Se strânge șurubul în politică și exprimarea publică, se pune din nou accentul pe îndoctrinare, în școli, universități și companii. Frontul Unit, organizație cu mandat cuprinzător și rol de a supraveghea și integra cetățenii care nu sunt membri de partid, e tot mai activă. Partidul Comunist Chinez înființează organizații în firme, ca pe vremuri, după principiul “conducerii bicefale”; multinaționalele germane cu operațiuni în China nu sunt scutite, dar au voie să se prefacă diplomatic că nu observă. Criza Covid din 2020 a fost transformată în ocazia nesperată de a le demonstra cetățenilor avantajele mobilizării de tip militar și suprimării dizidențelor.

Noi, cei care nu trăim în China, suntem doar victime colaterale ale acestui bombardament gigantic cu propagandă și manipulare orchestrat de regim și îndreptat contra propriului popor. În primăvara lui 2020, când avioanele cu materiale sanitare aterizau la Roma sau Belgrad, era obligatoriu ca șeful guvernului beneficiar să țină un discurs de mulțumire pe pistă, lângă botul aeronavei, însoțit de ambasadorul chinez. Scopul era, desigur retransmisia în primetime la Beijing. The Health Silk Road, o extensie improvizată a BRI, e dovada vie prezentată poporului cât de indispensabili global au ajuns liderii săi.

Când narativul șchioapătă din cauza calității proaste a măștilor chinezești ori a ineficienței vaccinului Sinopharm, Beijingul devine pasiv-agresiv: se atacă produsele rivale de la Pfizer. Oficiali de rang înalt și mass media de stat vehiculează povești despre morți inexplicabile în Norvegia. Iarăși, nu e vorba atât de restul lumii: cetățenii chinezi trebuie convinși că regimul lor performează, în vreme ce altele dau chix. Dacă pe parcurs crește vaccino-scepticismul pe glob, asta e; stabilitatea la Beijing e pe primul plan.

Dezinformarea strategică a Rusiei a fost totdeauna mai subtilă și adaptabilă la context, deci finalmente mai eficientă. Kremlinul cunoaște mai bine țările și societățile din regiunea noastră, mai ales Estul Europei, pentru că avem o lungă istorie comună. Propaganda chineză în schimb apelează adesea la recitarea robotică de punctaje în limbă de lemn, lăudând mărețele realizări, ce nu diferă mult de ceea ce li se spune chinezilor la ei acasă. Când nu mai au argumente, ambasadele Chinei trec în modul “wolf warrior”.

Dar de multe ori nici măcar nu e nevoie. Avem în Europa destui naivi, cinici, ori inși care admiră bovaric autoritarismele, ori comentatori cu opinii anti-occidentale, gata să adune de pe internet meme despre superioritatea modelului chinez și să le asambleze creativ, compunând cu ele propriile lor narative. Pe fondul general de necunoaștere a Chinei reale de către marele public, asta funcționează, cu precădere în statele nou membre ale UE sau în Balcani. Beijingul nu trebuie decât să-și semnaleze prezența în regiune cu ceva investiții (unele plauzibile economic, altele nu) și cu o versiune la scară mică a BRI numită “inițiativa 17+1”, la fel de vag definită în limbaj de partid, și să lase apoi propaganda-cu-invitație să crească organic. Poate conta pe Orientalismul 2.0 să umple golurile, punctele lăsate în suspensie și să prezinte eșecurile drept un progres promițător.

Alte articole
Pârghiile Rusiei la Chișinău. Cum și-a păstrat Moscova influența după independența Moldovei

Pârghiile Rusiei la Chișinău. Cum și-a păstrat Moscova influența după independența Moldovei

Republica Moldova și-a proclamat independența în contextul prăbușirii URSS, dar și ca urmare a mișcării de renaștere națională de la sfârșitul anilor '80. În cei 30 de ani care au trecut de la acel moment, Moscova a avut o serie de pârghii – o populație cu identitate incertă, conflictul înghețat din Transnistria, monopolul asupra gazelor, clienții săi politici etc. – pentru a-și menține influența în spațiul dintre Prut și Nistru.

Victorie a la Pirus în Bulgaria pentru Boiko Borisov și GERB

Victorie a la Pirus în Bulgaria pentru Boiko Borisov și GERB

Partidul premierului Boiko Borisov, aflat la guvernare de foarte mult timp și măcinat de controverse, câștigă alegerile dar pierde, în același timp, majoritatea și nu există vreun partener clar cu care să formeze o coaliție.

SUA vs. China în epoca Biden: America nu pleacă nicăieri

SUA vs. China în epoca Biden: America nu pleacă nicăieri

China este în topul preocupărilor americane, dat fiind războiul comercial în desfășurare și mișcările agresive ale Beijingului într-o regiune în care SUA are interese strategice și aliați apropiați. După ce a avut primele tatonări cu Rusia, aliații europeni și Orientul Mijlociu, în martie, Casa Albă și-a întors privirea și către China și a trimis în regiune doi emisari de calibru.

Sorin Ioniță

25 Feb 2021
Sorin Ioniță

Timp de citire: 10 min
  • Cea mai eficientă formă de propagandă chinezească peste hotare nu e cea pe care Beijingul o plănuiește, ci aceea care apare spontan atunci când o civilizație îndepărtată vorbind o limbă pe care puțini europeni o înțeleg vine în contact cu tendința aceleiași Europe de a crea mitologii despre “Orient”. Cu alte cuvinte, e un produs colateral al “orientalismului”. China de azi a luat locul Japoniei anilor 1970 drept “țara care face lucrurile altfel decât noi” și e pe cale să surclaseze vechile democrații.
  • Repetăm tot felul de nimicuri pompoase spuse de liderii Chinei și încercăm să le găsim un înțeles profund, deși el nu există. Citim povești despre triumfurile regimului și ignorăm jumătatea goală a paharului. Cărticica Roșie – o colecție de 267 aforisme atribuite lui Mao, printată în peste un miliard de exemplare, inclusiv în principalele limbi de circulație – a ajuns să fie citată în Parlamentul britanic în timpul dezbaterilor, ca referință pentru obiectivele de politică ale Chinei, urmărite pe termen lung, cu precizie implacabilă. Bineînțeles, nu nici vorbă de așa ceva.
  • Fanii modelului autoritarist de dezvoltare își pun azi speranța în China, după atâtea dezamăgiri în trecut. Însă ei ignoră, ca și înainte, gradul în care decizia politică la Beijing e bazată nu atât pe planificarea oficială în cincinale, cât pe măsuri oportuniste și răfuieli între diverse grupări din partid, armată și mediul de business.
  • Sub președintele Xi pare că oricum ceasul merge îndărăt, către realitățile alternative ale propagandei comuniste ortodoxe. Se strânge șurubul în politică și exprimarea publică, se pune din nou accentul pe îndoctrinare, în școli, universități și companii.
  • Dezinformarea strategică a Rusiei a fost totdeauna mai subtilă și adaptabilă la context, deci finalmente mai eficientă. Kremlinul cunoaște mai bine țările și societățile din regiunea noastră, mai ales Estul Europei, pentru că avem o lungă istorie comună. Propaganda chineză în schimb apelează adesea la recitarea robotică de punctaje în limbă de lemn, lăudând mărețele realizări, ce nu diferă mult de ceea ce li se spune chinezilor la ei acasă. Când nu mai au argumente, ambasadele Chinei trec în modul “wolf warrior”.
De ce a atacat Al Qaida Statele Unite? Legătura cu Israelul și un război al lui Saddam Hussein
De ce a atacat Al Qaida Statele Unite? Legătura cu Israelul și un război al lui Saddam Hussein

11 Septembrie 2001 marchează cel mai sângeros moment al unui jihad global proclamat de Osama bin Laden și aliații săi împotriva Statelor Unite. Teroriștii au declanșat acest atac și în numele eliberării locurilor sfinte pe care le credeau ocupate de „cruciați” și „sioniști”. 11 Septembrie i-a convins pe americani că trebuie să îi vâneze pe jihadiști în întreaga lume. După 20 de ani și mai multe războaie, din Asia Centrală și Orientul Mijlociu până în Africa, jihadul continuă.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
11 Sep 2021
Greșelile care au dus la pierderea Afghanistanului*
Greșelile care au dus la pierderea Afghanistanului*

Statele Unite au făcut trei mari greșeli în Afghanistan – două înainte de 11 septembrie, cea de-a treia după ce au invadat țara. Câte una în fiecare deceniu începând cu anii '80.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
08 Sep 2021
Cum erodează capitalul rusesc și chinezesc democrația din Serbia
Cum erodează capitalul rusesc și chinezesc democrația din Serbia

State autoritare ca Rusia și China se folosesc de capitalul pe care îl au la dispoziție pentru a-și spori influența politică. Investițiile lor și împrumuturile pe care le acordă nu sunt însă atât de avantajoase precum sunt prezentate, iar unul dintre costurile ascunse ale prezenței lor e subminarea valorilor și standardelor democratice.

Vuk Velebit
Vuk Velebit
02 Sep 2021
Cum este folosită limba română ca instrument al războiului hibrid dus de Moscova în Republica Moldova
Cum este folosită limba română ca instrument al războiului hibrid dus de Moscova în Republica Moldova

În cei 30 de ani de independență pentru Republica Moldova limba vorbită în acest teritoriu a fost folosită abil nu numai în disputele identitare interne, dar și ca instrument al războiului hibrid dus de Rusia pe teritoriul Republicii Moldova și dincolo de acesta.

Mădălin Necșuțu
Mădălin Necșuțu
31 Aug 2021