Datorită numeroaselor investigaţii jurnalistice, viaţa necunoscută a statului rus nu mai este un mister. Am văzut că funcţionarii ruşi duc o viaţă dublă – se prezintă în faţa publicului ca nişte funcţionari ordinari, dar îşi ascund interesele economice. Jurnaliştii care află despre aceasta, precum şi opozanţii regimului, pot fi persecutaţi sau chiar se atentează la viaţa lor. Oficial, însă, Rusia rămâne o democraţie cu separarea puterilor în stat, cu partide şi alegeri, guvernarea luptă cu corupţia şi este mândră de stabilitatea economică, scrie Maxim Trudoliubov pe Meduza.io.
[…]
Încrederea că democratizarea tuturor ţărilor este inevitabilă ţine de trecut, chiar şi pentru Occident. Politologii americani bănuiau de ceva timp că percepuseră lumea superficial, iar regimurile autoritare nu se transformă neapărat – ca omida în fluture – în democraţii liberale. Discuţiile despre tranziţia spre democraţie a început încă în anii 1990, iar în 2002 cercetătorul Thomas Carothers a publicat un articol despre „paradigma tranziţiei”.
Un regim nedefinit
Autorităţile ruse nu îşi mai văd demult sistemul ca pe unul în transformare. Potrivit Strategiei privind securitatea naţională, publicată recent, întreaga lume din jurul Rusiei trece printr-o schimbare, exceptând Rusia. Dimpotrivă, aceasta este un model de stabilitate şi un exemplu privind respectarea tradiţiilor.
Încă în anii 2000 a început căutarea termenilor care să definească acea „zonă gri” (din punct de vedere occidental) unde s-au pomenit statele care mai devreme se îndreptau pe calea democraţiei liberale. Regimurile încremenite în tranziţie au fost definite ca „hibride”, cercetătorii descriindu-le ca: democraţie dirijată, democraţie neliberală, autocraţie liberală, autoritarism concurenţial, autoritarism electoral, semiautoritarism, regim patronal şi doi termeni noi: dictatură informaţională (cu scopul inducerii ideii că guvernanţii sunt înţelepţi şi competenţi) şi democraţie plebiscitară (în care enorma putere a liderului este relegitimată periodic la alegeri).
[…]
Regim criminal
Principala trăsătură a regimurilor postcomuniste o reprezintă lipsa delimitării dintre activitatea politică, de afaceri şi cea publică. Aceasta este o moştenire din timpul comunist, când partidul controla toate structurile statului şi ale societăţii. În timpurile postsovietice, în asemenea ţări interesul major al „politicienilor” nu mai este politic, ci economic. „Proprietarii privaţi” în aceste cazuri sunt doar deţinători nominali ai activelor, însă beneficiarii reali sunt „politicienii”. Puterea şi proprietatea în aceste regimuri nu sunt separate. Toate relaţiile cheie sunt neformale, iar instituţiile formale au un rol decorativ.
În statul în care puterea este separată de proprietate, corupţia reprezintă o abatere de la normă, iar corupţii (chiar dacă sunt mulţi) – cei care încalcă legea. În unele state postcomuniste totul este invers, constată cercetătorii Balint Magyar şi Balint Madlovics. Reprezentanţii acestor sisteme, în mod conştient îşi subordonează piaţa şi instituţiile în vederea îmbogăţirii, astfel, că aceasta este o regulă, nu o excepţie. Magyar defineşte sistemele în care îmbogăţirea din politică este centralizată şi monopolizată de un singur grup ca „state mafiote”.
[…]
Să-l faci pe leu vegetarian
Termenii cleptocraţie, state prădătoare (predatory states) şi alţii similari, Magyar şi Madlovics îi consideră insuficient de exacţi în unele cazuri, în speţă când e vorba de Rusia putinistă. Aceşti termeni apreciază negativ acţiunile guvernării, însă nu descriu instituţiile pe care este construit statul.
Când vorbim de un stat corupt, ne referim la funcţionarii corupţi din acest stat, în timp ce statul în sine tinde să-i identifice şi să-i pedepsească. Când vorbim despre un „stat prădător, se au în vedere relaţiile patronale (când puterea reală este exercitată conform relaţiei „patron” influent şi „client” dependent de acesta), acestea nefiind monopolizate şi iniţiate întotdeauna de sus. Într-un stat criminal sau mafiot, însă, relaţiile patronale sunt şi centralizate şi monopolizate.
Bazându-se pe această teză, autorii critică abordarea occidentală privind lupta cu corupţia în lumea postcomunistă. Când statele europene aplică sancţiuni împotriva statelor mafiote, sau le dau lecţii de luptă cu corupţia, ele pornesc de la premisa că politicienii din aceste ţări şi-ar dori să rezolve problema corupţiei, dar nu ştiu cum s-o facă corect. În realitate, însă, ei pot lupta cu corupţia, doar că împotriva celei pe care nu o controlează şi nu a fost organizată de ei. Să dai lecţii de luptă cu corupţia statelor criminale e ca şi cum ai încerca să faci un leu vegetarian, spunea Magyar într-un interviu.
În ce Rusie să trăim
[…]
Studiile ştiinţifice şi investigaţiile jurnalistice din ultimii ani ne-au îmbogăţit incredibil de mult reprezentarea despre ce se află în spatele faţadei oficiale a ţării. O discuţie publică despre aceasta s-a impus demult. Însă şi cei care preferă să se ţină de imaginea oficială a puterii, şi cei care conştientizează discrepanţa dintre faţadă şi realitate, nu au un spaţiu şi un limbaj comun pentru dezbateri. Divergenţele ţin de semnificaţiile diferite atribuite faptelor şi conceptelor de bază necesare pentru o conversaţie. Ceea ce pentru unii reprezintă apărarea securităţii naţionale (de ex. persecutarea opoziţiei), pentru alţii înseamnă infracţiune; ceea ce pentru unii este lege („anularea” n.t. amendamentele la constituţie ce îi permit lui V. Putin să candideze pentru încă două mandate), pentru alţii e un instrument de păstrare a puterii; ceea ce pentru unii înseamnă alegeri, pentru alţii e mimare şi ficţiune.
[…]
Sistemul actual are, însă, o particularitate importantă ce-l deosebeşte de vechiul sistem – este eterogen şi nu este total. Astfel că populaţia din Rusia are o oarecare „alegere” – să creadă dictaturii informaţionale, să participe la democraţia plebiscitară, sau să devină parte a statului mafiot.
[…]
Citește articolul integral pe meduza.io
