Maxim Trudoliubov scrie în Meduza despre „virajul spre est” al Kremlinului, dar și despre lipsa de perspective, pe termen lung, a unei alianțe ruso-chineze.
Rusia şi Occidentul recurg cu predilecţie la retorica Războiul Rece atunci când analizează stadiul actual al relaţiilor internaţionale (și se învinuiesc reciproc că deteriorează situația). Însă niciuna din părţi nu vrea să admită că pentru majoritatea populaţiei planetei cele mai importante evenimente istorice din ultimii 100 de ani nu au fost războaiele mondiale, nici lupta dintre comunism şi capitalism, ci apariţia statelor naţionale, pe ruinele imperiilor asiatice şi europene. Iar noul Război Rece nu se dă între liberalism şi autoritarism, ci între foştii colonizatori şi coloniile lor. Autorul Maxim Trudoliubov explică dramatismul situaţiei în care se află Rusia prin faptul că aceasta a fost un stat colonizator, iar principalul său aliat China, face parte din statele care au suferit cel mai mult de pe urma imperialismului.
Ideologii şi propagandiştii ruşi vorbesc despre „inocularea idealurilor şi normelor occidentale străine Rusiei”, denunţă opoziţia care acţionează la „indicaţia Occidentului” şi-i înfricoşează pe telespectatori că Occidentul pregăteşte pentru Rusia „un război - nici mai mult nici mai puţin”. Comentatorii americani, britanici şi vest-europeni acuză autorităţile ruse de atacarea instituţiilor Occidentului şi desfăşurarea unui război informaţional antioccidental.
În toate aceste „indicaţii ale Occidentului” şi „războaie hibride” se întrevede nostalgia după vechea confruntare bipolară, în care Rusia, mai exact Uniunea Sovietică postbelică, avea un rol de lider evident. La rândul lor, politicienii şi publiciştii occidentali duc dorul vremurilor îñ care au triumfat în cel mai de amploare conflict al sec. XX.
Rusia şi Occidentul se pregătesc de un război – consumat şi irelevant
Războiul Rece nu a fost doar un conflict îngheţat dintre două supraputeri (manifestat prin războaie regionale), dar şi un sistem clar de relaţii internaţionale – mai ales din perspectiva Washingtonului şi a Moscovei. La fiecare pol era înfipt câte un steag, în jurul căruia se grupau statele obligate sau cărora le convenea să fie mai aproape de Occident („capitaliste”), sau de URSS („socialiste”).
Din punct de vedere occidental, întreg secolul XX a fost determinat de confruntări dintre ideologiile fascistă şi comunistă, iar ulterior dintre sistemele politico-economice capitalist şi comunist. Toate aceste curente şi opinii despre lume s-au format în Europa acum 100 de ani. Punctul de vedere al lui Vladimir Putin, care nu oboseşte să amintească de rezultatele celui de Al Doilea Război Mondial şi refacerea lumii de după, din această perspectivă, este total occidental. O dovadă de occidentalism neîmplinit.
Dar sub aparenţa confruntării dintre capitalism şi socialism se ascundea o altă confruntare. Războiul rece implica necruţător şi ţările terţe, suprimând aspiraţiile lor de decolonizare, dezvoltare naţională independentă şi de formare a sistemelor politice proprii, scrie istoricul Odd Arne Westad de la Yale University, în una dintre cele mai bune cărţi despre Războiul Rece.
Din punct de vedere non-occidental – mai exact, din multiplele puncte de vedere neoccidentale - cel mai important proces mondial din secolul XX a fost apariţia statelor naţionale, pe ruinele imperiilor europene şi asiatice. Egiptul, India, China, Pakistanul, Tailanda, sunt desigur la curent cu problemele ce îi preocupă pe americani şi europeni (datorită răspândirii limbii engleze), dar din perspectiva lor, lumea arată altfel. Pentru ţările non-occidentale contează mai puţin disputele „interoccidentale”, ci mai ales relaţiile dintre fostele colonii (sau statele de pe orbita imperiilor) şi foştii colonizatori.
Drepturile omului şi democraţia ca neocolonialism
În acest conflict îndelungat şi dureros cu Occidentul, mai vechi decât Războiul Rece - istoric şi geografic - Rusia se situează pe o poziţie ambiguă. Recent, ministrul rus al Afacerilor Externe Serghei Lavrov, în cadrul întâlnirii cu omologul său chinez Wang Yi, a semnat o declaraţie comună în care se arată că drepturile omului trebuie apărate „în conformitate cu particularităţile naţionale”.
China, de mai mult timp, se află într-o dispută cu partenerii occidentali privind drepturile omului. „Prioritare pentru China sunt drepturile economice şi sociale, nu cele civile şi politice, explică Phil Ma, cercetător la Duke University din SUA. Acest tip de drepturi se bazează prioritar pe valorile colective şi posibilităţile de creştere economică, nu doar pe dezvoltarea democratică”. Reproşurile privind încălcarea drepturilor omului în Tibet sau în Xinjiang nu sunt văzute de politicienii chinezi prin prisma recentului război rece, ci în contextul „a o sută de ani de umilinţă”, perioadă încheiată cu fondarea Republicii Populare Chineze, în 1949.
Într-un cadru mai larg, administraţia chineză modernă acţionează ca reprezentantă a unei puteri non-occidentale, care tinde să depăşească moştenirea epocii coloniale. Anume din acest motiv, promovarea drepturilor omului şi a democraţiei este percepută ca o încercare a Occidentului să-i înveţe pe „barbarii” orientali să fie „mai civilizaţi”. Profesorul din Kenya, Makau Mutua, de la Facultatea de Drept a Universităţii din Buffalo, NY, numeşte această abordare „barbari - victime - salvatori”. Aceasta, în opinia lui, este o percepţie imperialistă învechită, conform căreia civilizatorii occidentali au misiunea să-i salveze pe barbarii orientali de ei înşişi.
Partidul Comunist Chinez îşi fundamentează legitimitatea puterii proprii nu doar pe ideologie (care şi-a pierdut din actualitate odată cu încheierea Războiului Rece), dar mai ales pe rolul său de forţă cu orientare naţională. Anume aceasta a pus capăt epocii în care China a suportat pierderi teritoriale şi economice cauzate de acţiunile marilor puteri: Marea Britanie, Franţa, SUA şi Rusia.
Sărbătoarea victoriei asupra Rusiei
În lucrarea sa „Din ruinele imperiului. Revolta împotriva Occidentului şi renaşterea Asiei”, publicistul indian Pankaj Mishra se referă la modul în care au reacţionat liderii de opinie din lumea neasiatică la înfrângerea suferită de flota rusă în bătălia de la Tsushima, în mai 1905. S-au bucurat de aceasta nu doar japonezii. Numeroase articole entuziaste au apărut în presa egipteană, chineză, persană, turcă, în care se menţiona că, pentru prima dată în aceste „timpuri noi”, o ţară neeuropeană a obţinut victorie asupra unui imperiu european într-o confruntare militară de amploare.
Reprezentanţii intelectualităţii şi reformatorii din lumea neeuropeană au considerat victoria de la Tsushima un reper de o importanţă majoră. Mustafa Kemal, supranumit ulterior Atatürk, scria cu acest prilej că victoria japonezilor i-a sporit încrederea că o modernizare după modelul nipon poate produce transformarea radicală a ţării sale. La rândul său, Jawaharlal Nehru, primul şef de guvern al Indiei independente, spunea că ştirea despre victoria de la Tsushima l-a impresionat extrem de mult şi i-a insuflat speranţa pentru eliberarea Asiei de sub supunerea Europei. Unul dintre liderii mişcării de eliberare a populaţiei de culoare din SUA,William Dubois, a calificat acest eveniment ca pe o explozie de „mândrie de culoare” în întreaga lume.
Sub aspect istoric, Rusia face parte din imperiile coloniale. La începutul noii epoci, era o parte a Occidentului, se manifesta ca un imperiu occidental, şi era considerată ca atare de non-occidentali. De aceea, revendicările Chinei faţă de Rusia, existente în continuare, sunt revendicări faţă de un fost imperiu colonial. Cu prilejul vizitei sale, în 1989, la Beijing, M.S. Gorbaciov a rămas foarte surprins de temele „vechi” ce-l preocupau pe liderul Deng Xiaoping. Gorbaciov dorea să consolideze relaţiile Rusiei cu un partener al Uniunii Sovietice şi nu s-a aşteptat la reproşuri legate de politica din trecut a Rusiei imperiale, de umilinţele la care a fost supusă China, de consecinţele tratatelor de la Pekin şi Aigun şi pretenţiile teritoriale din partea Chinei.
Gorbaciov, ca toţi liderii ruşi, având o agendă occidentală, nu a ştiut ce să răspundă. „Conform protocolului, Gorbaciov trebuia să expună poziţia noastră, viziunea noastră, dar n-a procedat aşa, surprins de o asemenea primire, s-a mulţumit să tacă, adică, a ieşit că este de acord cu versiunea lui Deng Xiaoping”, îşi aminteşte într-un interviu recent sinologul Andrei Vinogradov, de la Institutul pentru Orientul Îndepărtat. În China, conflictul de la Damansk din 1969 este calificat drept „respingerea agresorilor nordici”, data a fost marcată recent, participanţii la acele evenimente fiind decoraţi.
O altă perspectivă istorică
Uniunea Europeană este în continuare principalul partener economic al Rusiei. Însă, dacă acum şapte ani volumul schimburilor comerciale dintre UE şi Rusia îl depăşea pe cel cu China de cinci ori, în prezent diferenţa s-a redus şi e de doar două ori mai mare. China a depăşit deja Germania ca cel mai mare furnizor de echipamente industriale în Rusia. Este în creştere volumul de gaze ruseşti furnizate în China. Este tot mai strânsă cooperarea militară, exprimată prin exerciţii comune. Este foarte reală perspectiva intrării Rusiei în sfera de influenţă tehnologică a Chinei, în special în domeniul construcţiei de reţele 5G.
Alexandr Gabuev, cercetând perspectivele de integrare a Rusiei în Pax Sinica – spaţiul economic chinezesc, observă că în China este utilizat avantajul economic mai ales pentru a obţine condiţii comerciale mai avantajoase, reduceri de preţ la procurarea petrolului şi gazului. Dar, pe măsură ce creşte dependenţa Rusiei de China, politicienii chinezi ar putea face presiuni asupra Rusiei în sfere necomerciale, de exemplu să reducă cooperarea militară cu rivalii RPC, să convingă statele Asiei Centrale să accepte pe teritoriile lor companii militare chineze pentru protecţia obiectivelor proiectului Centura și Drumul.
Citește continuarea articolului în Meduza
