Oricine a urmărit pe 28 iulie ştirile la posturile TV federale, a putut observa încercările nu foarte reuşite ale propagandiştilor să depăşească o evidentă disonanţă cognitivă. În această zi a avut loc ceva ce nu se încadrează în tabloul lumii pe care aceştia încearcă să-l inoculeze spectatorilor, scrie Alexandr Goltz în Ejednevnîi Jurnal.
Conform înţelegerii dintre preşedinţii Rusiei şi Statelor Unite, la Geneva a avut loc prima rundă de negocieri ruso-americane privind stabilitatea strategică. În urma negocierilor, diplomaţii ambelor ţări au exprimat un optimism rezervat. „Discuţiile au fost profesioniste şi consistente”, - potrivit comunicatului de presă emis de Departamentul de Stat. Şeful delegaţiei ruseşti, viceministrul de Externe Serghei Reabkov (cel care a promis recent că Rusia va ataca navele internaţionale ce vor intra în apele pe care aceasta le consideră ale sale), chiar a socotit necesar să laude „contra-partenerii”. Actualii negociatori americani, spre deosebire de cei din epoca lui Trump, conform spuselor sale, nu au încercat să le impună interlocutorilor nişte abordări din start inacceptabile. Astfel, e ca şi cum am asistă la înfăptuirea uneia dintre principalele politici ale Kremlinului.
Armele nucleare (stabilitatea strategică - e doar o descriere blândă a situaţiei când părţile se pot distruge reciproc) îi asigură Kremlinului ceea ce-şi doreşte avid acesta, şi anume respectul pe arena internaţională. Ce dovezi de respect internaţional mai sunt necesare când cea mai puternică, cea mai bogată ţară din lume începe lungi negocieri anume cu Moscova privind garanţia supravieţuirii omenirii? Unii optimişti s-au grăbit să vadă în aceasta preludiul unei noi „resetări”. Experienţa de mai bine de jumătate de secol de negocieri sugerează că anume în astfel de momente, părţile se abţin de la retorica reciprocă dură.
Şi iată că în acest, poate fi spus, moment istoric, Washingtonul le-a temperat avântul. Preşedintele Joe Biden a ţinut un discurs în faţa serviciilor speciale americane (în SUA sunt 17 departamente). În primul rând el a amintit de Vladimir Putin, pe care, nu fără ironie, l-a numit „prietenul cel mai bun”: „Putin are o reală problemă: este la conducerea unei economii care dispune de arme nucleare şi puţuri de petrol şi nimic altceva. Nimic! El ştie că are probleme reale şi aceasta cred că îl face şi mai periculos”. Mai mult, Biden a declarat că, potrivit informaţiilor serviciilor speciale, Moscova intenţionează să perturbe alegerile „de mijloc de mandat” în congresul american din 2022. De asemenea, el şi-a exprimat îngrijorarea că atacurile cibernetice cu consecinţe considerabile asupra SUA ar putea duce la un „război armat adevărat”.
Specialiştii în PR de la Kremlin, în mod vizibil împăciuitor în raport cu SUA, au fost capabili doar să recomande consilierilor lui Biden să-i pregătească mai bine informaţia. Moscova, cică, nu s-ar fi implicat niciodată în alegeri (deşi procuratura americană a indicat în documentele sale unitatea militară concretă de unde au fost coordonate atacurile cibernetice, numele, funcţiile şi numerele birourilor participanţilor la operaţiune).
[…]
În realitate, spre deosebire de cei de la Kremlin care, conform voinţei stăpânului, trăiesc în lumea Realpolitik din secolul al XIX-lea, americanii elaborează modele de comportament într-un nou război rece. Esenţa acestuia eu o definesc ca pe un antagonism între state cu contradicţii ce nu pot fi rezolvate nici pe cale militară, nici pe cale diplomatică. Valorile Rusiei putiniste şi ale Occidentului sunt diametral opuse şi nu pot fi reconciliate. Unicul obiectiv realist este prevenirea unei confruntări militare care ar însemna distrugerea planetei. În acelaşi timp, Washingtonul înţelege clar că negocierile cu Moscova privind stabilitatea strategică întăresc, de facto, autoritatea Kremlinului. Şi încearcă să explice abordarea sa criticilor. Armele nucleare sunt singurul lucru pe care îl deţine Putin şi de asta el este periculos, a spus direct preşedintele american. Acesta motivul pentru care SUA negociază cu Rusia, urmărind diminuarea pericolului. Însă, din punctul de vedere al SUA, negocierile nu trebuie să însemne cedare.
Henry Kissinger, arhitectul detensionării americano-sovietice din anii 1970, în mod pragmatic (unii ar spune cinic) scria, încă înainte de a veni în administraţia Nixon: „Noi niciodată nu vom renunţa la principiile noastre, însă trebuie să înţelegem că putem să ne conducem după aceste principii doar dacă vom supravieţui”. De altfel, şi atunci negocierile privind armamentul strategic aveau loc în paralel cu războiul din Vietnam, cu confruntările dure din Orientul Mijlociu, în condiţiile unei curse a înarmării fără precedent. Adică, apărându-şi pe calea negocierilor cu URSS dreptul la supravieţuire, Satele Unite nu au renunţat nicidecum să apere ceea ce considerau a fi interesele lor. Uneori, confruntarea de pe planul global se răsfrângea negativ asupra mersului negocierilor. Alteori, dimpotrivă, demararea unor astfel de negocieri avea un efect calmant asupra părţilor aflate în conflict. Acestea au fost modelele de comportament din primul război rece. Se pare că asistam la o reiterare a lor…
Citește articolul integral pe în EJEDNEVNÎI JURNAL
