Ideea unui Occident în declin este una recurentă în pofida faptului că în circa două sute de ani, Rusia însăşi a trecut prin cel puţin două catastrofe – căderea Imperiului şi destrămarea URSS. Adesea este explicată prin antioccidentalismul şi chiar xenofobia poporului rus, cu care puterea e nevoită să se împace. Maxim Trudoliubov observă în Meduza că, de fapt, aceste naraţiuni iau naştere în interiorul elitelor educate şi occidentalizate:
În conştiinţa păturilor educate ruse, Occidentul a început să se descompună foarte demult, începând cu cel puţin a doua jumătate a sec. XVIII – începutul sec. XIX, consideră istoricul literar Alexandr Dolinin. Încă de la sfârşitul anilor 1820, Ivan Kirievskii scria că Anglia şi Germania au atins culmile iluminismului european, perfecţiunea, iar aceasta înseamnă un sfârşit şi calea spre o „decădere” iminentă.
Mereu actuala naraţiune
„Apoi poate urma doar stagnarea, care precedă declinul şi decăderea inevitabilă, scria Kirievskii. Ca să mergi mai departe sunt necesare noi puteri, e nevoie de un organism tânăr. Însă, în lumea întreagă, doar Rusia e capabilă să poarte drapelul civilizaţiei, care cade din braţele slăbite ale popoarelor occidentale”. În anii 1830, Vladimir Odoevsckii anunţa în epilogul culegerii „Nopţile ruseşti” că: „Occidentul piere”.
Europa revoluţionară a anilor 1840, conform afirmaţiilor lui Fiodor Tiutcev, este o civilizaţie care „se ucide cu mâinile proprii”. Fiodor Dostoevsckii a văzut semne ale sfârşitului Europei chiar şi la Expoziţia Mondială de la Londra dedicată noilor realizări industriale şi tehnice. Dostoevskii va reveni mai târziu în jurnalele şi proza sa la o Europă pe care o vedea ca pe un „furnicar” fără suflet.
[…]
Mulţi au polemizat pe tema Occidentului în decădere (spre exemplu filozoful Vladimir Soloviov), însă, aceste naraţiuni s-au dovedit puternice şi au supravieţuit revoluţiei ruse. Bolşevicii, de asemenea, preziceau căderea iminentă a Occidentului - burghez şi imperial de data aceasta. La fel ca şi filozofii ruşi din trecut, care credeau că adevărata renaştere spirituală a civilizaţiei va veni din „Est”, adică din Rusia, conducătorii Partidului Comunist erau convinşi că aduc lumină omenirii. În 1918, Iosif Stalin publica articolul intitulat „Lumina de la răsărit” cunoscând bine această naraţiune de la cursurile seminariste. În retorica ideologică sovietică, vechea idee rusească de prăbuşire a Occidentului s-a contopit cu ideea de dispariţie a capitalismului. „Imperialismul a intrat în epoca apusului şi a pieirii”, scria în Programul Partidului Comunist al URSS, adoptat în anii 1960, în timpul conducerii lui Nikita Hruşciov.
Cursa pentru statut
În tendinţa sa de a se opune Occidentului, considerându-se ba mai sănătoasă decât acesta, ba pur şi simplu mai bună, Rusia nu este deloc unică. Experta în relaţii internaţionale Ayse Zarakol observă mai multiple similitudini de atitudine ale elitelor din Turcia, Iran, Japonia, Rusia şi alte puteri care se simt periferice, faţă de civilizaţia occidentală.
Incitate de asemenea percepţii, păturile educate din aceste ţări iniţiau diverse proiecte modernizatoare. Dar pe parcursul realizării acestora, cultura occidentală, rămânând un exemplu de urmat, se transforma într-o sursă permanentă de nemulţumire, precum şi un prilej de afirmare a propriei alterităţi. O asemenea relaţionare este indispensabilă proceselor de modernizare, iniţiate de elita însăşi, care este conştientă de înapoierea ţării, şi nu impusă de Occident.
Cauza acestei nemulţumiri este clară - rezultatele modernizării diferă de aşteptările iniţiatorilor reformelor. Elitele nu contau atât pe introducerea unor norme străine în viaţa internă (inclusiv legate de concurenţa politică şi economică), cât pe o nouă ierarhie mondială, în care pretindeau poziţii înalte.
Către momentul căderii imperiilor, urmare Primului Război Mondial, intelectualii şi politicienii Turciei, Iranului, Japoniei, la fel ca şi contemporanii lor ruşi, învăţaseră timp îndelungat de la Occident, concomitent respingându-l.
Actualmente, frustrarea legată de pierderea imperiului se explică prin nemulţumirea de a li se atribui în continuare acestor ţări nişa „periferică” în sistemul de relaţii internaţionale „Doar Turcia este mereu învinuită de toate păcatele lumeşti. Nimeni nu înţelege Turcia, nimeni nu o apreciază, societatea turcă este prea complexă pentru ca aici să funcţioneze normal instituţiile politice occidentale”, spun prietenii lui Zarakol, la fel ca ruşii.
Nemulţumirea faţă de Occident, ajungând la conflict direct, ia forma unui viraj politic inevitabil pentru multe state care trec prin modernizare conform modelului european. Iar protestul se manifestă nu atât faţă de „sistemul mondial liberal” în sine, cât faţă de locul acestor state în acest sistem.
De aceea, fortificarea tendinţelor conservatoare şi izolaţioniste în Rusia apropiată Occidentului, precum şi în ţările non-occidentale, este un răspuns al societăţii actuale, în speţă al elitelor, la propria aspiraţie mai veche de occidentalizare. Zarakol arată că elitele Rusiei, Turciei şi ale altor puteri, care încearcă să ajungă din urmă Occidentul şi să se integreze în instituţiile sale (Turcia şi-a dorit să adere la UE, Rusia la NATO), credeau că vor obţine poziţii privilegiate în „ordinea mondială liberală”. Însă, primirea pe care au avut-o au considerat-o nedemnă de ei.
Puterile occidentale, în primul rând SUA, au comis o greşeală serioasă, considerând încheierea Războiului Rece drept un triumf istoric propriu şi definitiv. În prezent, prin intermediul mass-media controlate, puterea rusă, la fel ca şi elitele mai multor ţări non-occidentale, îşi transmite nemulţumirea unor pături sociale mai largi. Acestea recurgând şi la metode extreme de exprimare a propriului protest: războaie, anexări, acţiuni demonstrative ale serviciilor speciale.
Eterna senectute
În cazul rusesc, nemulţumirea autorităţilor de atitudinea Occidentului faţă de ele a dus la reanimarea mecanismului retoric vechi de autoafirmare pe seama Celuilalt care moare. Este vie naraţiunea Occidentului în decădere, dar interesant este faptul că acesta a suferit nişte „schimbări de vârstă”. În concepţia propagandiştilor, s-a schimbat rolul Rusiei – acum aceasta nu e mai „tânără”, dar mai „în vârstă” decât Occidentul. „Tinereţea” culturii ruse şi sovietice, care era gata să vină să ia locul Occidentului bolnav, sau care tindea să-i aducă lumina celei mai bune ideologii din lume, a rămas în trecut. Autorii discursurilor oficiale şi moderatorii principalelor programe de la televiziunile de stat prezintă Rusia ca pe un bastion al valorilor tradiţionale europene, incluzând astfel Rusia în Occidentul cu care e în conflict. În anii post sovietici Rusia a „îmbătrânit”, cel puţin în ochii grupurilor de la putere, fapt reflectat şi de rapoartele demografice.
Despre „valorile spirituale şi morale”, uitate în Occident, dar păstrate în Rusia, vorbeşte în permanenţă preşedintele. Acesta este susţinut într-un fel sau altul de reprezentanţii intelectualităţii apropiate de putere. Nichita Mihalkov ameninţă Occidentul cu o „catastrofă iminentă” şi numeşte Rusia singura ţară în Europa care „doreşte, poate şi trebuie să apere valorile sale istorice creştine, tradiţionale”. Regizorul Constantin Bogomolov, în articolul „Răpirea Europei 2.0”, acuză Occidentul de goana după „tinereţea veşnică” şi chiar de „război împotriva morţii care este un dat divin”. În acest caz, Rusia probabil că ar trebui să apere solemnitatea morţii sau a „eternei senectuţi” (ceea ce e foarte actual, având în vedere îmbătrânirea liderilor ruşi).
Actuala revanşă a conservatorismului în multe ţări, inclusiv în Rusia, este legată de percepţia neconcordanţei dintre starea de fapt şi cea dorită. Iar această percepţie aparţine în primul rând elitei, nu foarte numeroase, dar care a concentrat în mâinile sale o putere masivă. Oamenii apropiaţi puterii, spre deosebire de cetăţenii simpli, merg în străinătate, îşi păstrează acolo activele şi interacţionează cu societatea occidentală. Prorocirea sfârşitului Occidentului, este un limbaj cu ajutorul căruia puterea şi cei afiliaţi acesteia transmit nemulţumirea, resentimentele, conştientizarea propriilor neîmpliniri în încercările de modernizare a societăţii, care nu e nici pe departe afectată de această traumă.
Ar fi mai bine să vorbim de propria ţară într-un limbaj care nu necesită comparaţii permanente cu ceva care „se descompune” şi „moare”.
[…]
Citește articolul integral în Meduza
