„O autoritate judiciară nu poate să refuze executarea unui mandat european de arestare și să preia ea însăși executarea pedepsei fără consimțământul statului care a emis acest mandat”, a decis Curtea de Justiție a UE. „Fără acest consimțământ, statul emitent poate să mențină mandatul european de arestare și să execute el însuși pedeapsa pe propriul teritoriu”, se arată în decizia CJUE.
Decizie în urma unei sesizări din România
Decizia Curții a venit în urma unei sesizări primite de la Curtea de Apel București, în cazul unui fugar român în Italia, condamnat în România la 4 ani și 2 luni de detenție pentru înșelăciune, și în cazul căruia instanțele italiene au decis să preia executarea pedepsei în Italia. În plus, i-au scăzut acestuia din durata inițială a pedepsei perioadele de detenție deja efectuate în Italia și l-au plasat în arest la domiciliu, cu suspendare concomitentă.
Autoritățile judiciare române s-au opus atât recunoașterii hotărârii de condamnare, cât și executării acesteia în Italia, susținând că mandatul european de arestare emis împotriva cetățeanului român este în continuare în vigoare. În consecință, Curtea de Apel București a decis să adreseze Curții de Justiție cu privire la aspectul dacă refuzul de a preda o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate presupune că statul emitent și-a dat consimțământul pentru executarea pedepsei într-un alt stat membru. În plus, ea a întrebat dacă, atunci când statul emitent nu și-a dat consimțământul pentru această preluare conform normelor specifice ale dreptului Uniunii în materie, acesta păstrează dreptul de a executa pedeapsa și, prin urmare, de a menține mandatul european de arestare.
Argumentele CJUE
În hotărârea sa, Curtea amintește mai întâi că mandatul european de arestare are la bază principiul încrederii reciproce și că refuzul de executare este o excepție, care trebuie întotdeauna să facă obiectul unei interpretări stricte. Prin urmare, instanțele judecătorești ale statului membru care refuză executarea mandatului european de arestare pentru ca pedeapsa să fie executată pe teritoriul acestui stat trebuie să obțină consimțământul instanțelor din statul membru emitent pentru preluarea executării pedepsei pronunțate în acest din urmă stat.
Acest consimțământ presupune ca statului membru de executare să îi fie transmisă hotărârea de condamnare pronunțată de statul emitent, însoțită de un certificat. Fără acest consimțământ, condițiile pentru o preluare a executării nu sunt îndeplinite, iar persoana în cauză trebuie predată.
Ținând seama de diferitele funcții ale pedepsei în cadrul societății, instanțele din statul membru în care o persoană a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate se pot sprijini în mod legitim pe argumente legate de politica penală care îi sunt proprii pentru a justifica executarea pe teritoriul său a pedepsei pronunțate și, în consecință, pot refuza transmiterea hotărârii de condamnare și a certificatului în vederea executării pedepsei pe teritoriul unui alt stat membru.
În orice caz, dacă refuzul de a executa un mandat european de arestare a intervenit cu încălcarea condițiilor esențiale și a procedurii prevăzute de dreptul Uniunii, acest mandat european de arestare rămâne în vigoare, iar statul emitent își păstrează dreptul de a executa pe propriul teritoriu pedeapsa aplicată, se arată în comunicatul CJUE.
Ce se întâmplă cu condamnații români fugari în Italia și Grecia
Mai mulți fugari români în Italia și Grecia, precum Dragoș Săvulescu, Alina Bica, Daniel Dragomir sau Sorin Oprescu, nu au fost predați României, iar instanțele italiene și elene au decis să execute pedepsele cu închisoarea emise de România în Italia sau Grecia, dar cu suspendare. Însă, în cazul lor, decizia CJUE nu poate fi aplicată dacă și-au executat deja pedepsele „cu suspendare” în Italia și Grecia, ea fiind aplicabilă numai în viitor.
