Editoriale

Sancțiunile, ca armă împotriva dictatorilor: un pistol cu capse

luka
© EPA-EFE/YAUHEN YERCHAK   |   Belarusian President Alexander Lukashenko addresses his supporters during a rally in Minsk, Belarus, 16 August 2020. Long-time President Lukashenko is under mounting pressure after unrest erupted in Belarus over alleged poll-rigging and police violence at protests following election results claiming that he had won a landslide victory in the 09 August elections. As unrest continued in the country as of 15 August, Lukashenko sought the help of Russian President Vladimir Putin asking assistance in the event of external military threats to Belarus, media reported.

Susține jurnalismul independent

E foarte greu să „îmblânzești” o dictatură cu vorba bună. Regimul știe cel mai bine ce are de făcut. N-are nevoie de sfaturi, observații sau atenționări din exterior; principiul „neamestecului în treburile interne” este ținut la mare cinste. Singura metodă este ca regimul să fie, cumva, constrâns, să fie făcut să realizeze că există consecințe pentru comportamentul său. O soluție extremă este cea a intervenției militare, care poate fi extrem de costisitoare din punct de vedere uman, economic și politic, iar uneori este imposibilă. Metoda cea mai comună este cea a sancțiunilor; problema este că dictaturile pot avea o toleranță destul de ridicată la acestea.

Saddam, supraviețuitorul

În 1991, o Coaliție condusă de Statele Unite a nimicit în doar câteva săptămâni armata pe care Saddam Hussein o trimisese pentru a ocupa Kuwaitul. Aviația Coaliției nu s-a limitat să atace doar trupele aflate în Kuwait, ci a bombardat și numeroase obiective militare și de infrastructură civilă din Irak. Crezând că zilele lui Saddam sunt numărate, șiiții din sud s-au răsculat: puternica armată a Coaliției ar fi putut avansa lejer până la Baghdad. Americanii au ales însă să se oprească și să îi permită lui Saddam să rămână la putere. Forțele loiale dictatorului au înăbușit în sânge revolta. Saddam a proclamat victoria, nu pentru că forțele sale învinseseră, ci pentru că regimul său supraviețuise „mamei tuturor bătăliilor”, „Umm al ma’arik” – denumirea dată de propagandă Războiului din Golf. Au urmat 12 ani de embargou sever, menit să îl forțeze pe Saddam să renunțe la arsenalul său de arme de distrugere în masă. Dinarul irakian s-a prăbușit: vechile bancnote, din perioada când era una dintre cele mai puternice monede ale Orientului, nu mai făceau față inflației, așa că pentru achiziții mai mari banii se cărau, literalmente cu sacii. Un dolar putea să îți asigure, la un moment dat, 6 tone de benzină, pentru că guvernul păstrase prețul din vremurile bune. O mare parte a populației depindea de rațiile de mâncare date de autorități, în condițiile în care un profesor universitar, de pildă, câștiga mai puțin de douăzeci de dolari pe lună (spre comparație eu cheltuiam în acea perioadă doar pe țigări și tot felul de alte mărunțișuri de trei ori mai mult). Sărăcia se vedea în calitatea mărfurilor din zone comerciale altădată prospere, în rablele de pe străzi, cârpite și răscârpite, în explozia numărului de prostituate, implauzibilă într-o țară atât de conservatoare. Îmi amintesc prima impresie pe care mi-a lăsat-o Baghdadul, când am ajuns acolo, la câțiva ani de la impunerea embargoului: un oraș în descompunere.

Pe deasupra, Irakul era aproape complet izolat diplomatic, fără parteneri externi capabili să îi susțină cauza, traficul aerian civil era blocat, iar Statele Unite erau prezente și militar în regiune, monitorizând mișcări de trupe și spațiul aerian și chiar intervenind când considerau necesar, cum s-a întâmplat în 1998 când au declanșat, alături de Marea Britanie, operațiunea Desert Fox, o campanie de bombardamente care a durat câteva zile.

În antiteză cu greutățile cu care se confrunta cea mai mare parte a populației, în vârful piramidei puterii se trăia în condiții de lux, Saddam își construia palat după palat, iar cultul personalității se accentua de la un an la altul: Saddam avea statui, portrete lui erau peste tot, de la bancnote la mozaicuri la prima pagină a manualelor și tablouri din băcănii, marile „ctitorii” erau botezate după el etc.

Irakienii sunt un neam aprig, gata să pună mâna pe arme – pe care mulți le aveau în vremea lui Saddam – ca să răzbune o insultă sau să plătească vreo datorie de sânge. Nimic din toate acestea, nici sărăcia, nici inegalitățile flagrante, nici abuzurile și ofensele regimului nu i-au determinat să se revolte într-o așa măsură încât să amenințe regimul. Saddam a rămas la putere până când Statele Unite au decis să mobilizeze o nouă coaliție pentru a-l înlătura. Singur împotriva unicei superputeri a lumii, dictatorul irakian nu a avut nicio șansă; după doar șase săptămâni, George W. Bush își ținea celebrul discurs cu „mission accomplished” – însă adevăratul război abia începea. Îndepărtarea unui dictator nu se termină întotdeauna cu happy-end, iar exemplele în acest sens abundă, de la Iranul de după Revoluția împotriva șahului la Libia și Yemenul post Gaddafi și Saleh.

Sancțiunile, ineficiente pe termen scurt și mediu

Cazul lui Saddam nu este unul singular; l-am ales doar pentru că arată capacitatea de a supraviețui a unei dictaturi chiar și în condiții extreme – după o înfrângere devastatoare, fără vreo susținere externă semnificativă, în condiții de criză economică severă, sub un embargo strict, cu o parte importantă a populației ostilă.

Coreea de Nord face obiectul unor sancțiuni impuse de ONU, Statele Unite și Uniunea Europeană, majoritatea impuse după primul test nuclear al țării, în 2006, unele adoptate chiar și înainte de acel moment. Se spera că sancțiunile vor convinge Fenianul măcar să renunțe la dezvoltarea arsenalului său nuclear. Acesta a continuat însă să fie dezvoltat, la fel ca și programul balistic, iar dinastia Kim a supraviețuit chiar și unui transfer de putere și preluării acesteia de către un Kim Jong Un tânăr și neexperimentat.

UE, Statele Unite și alți aliați de-ai lor i-au impus sancțiuni economice Venezuelei, ca răspuns la reprimarea protestelor anti-guvernamentale. Pe deasupra, țara se confruntă cu o criză economică, hiper-inflație, foamete, colapsul infrastructurii strategice a petrolului, iar puterile occidentale au recunoscut o conducere alternativă formată din reprezentanți ai opoziției. Maduro continuă să rămână la butoane.

Toate aceste exemple arată că sancțiunile, chiar dacă slăbesc un regim și îl obligă uneori la compromisuri – Saddam a renunțat la arsenalul său de arme de distrugere în masă, chiar dacă nu l-a crezut nimeni, Iranul a acceptat să negocieze și să semneze Acordul nuclear cu marile puteri etc. – au nevoie de timp pentru a-și face efectul și nimic nu garantează că acest lucru se întâmplă.

Sfidarea lui Lukașenko și neputința Occidentului

Aleksandr Lukașenko a sfidat UE – și Occidentul, în general – forțând un avion Ryanair, care decolase de la Atena în direcția Vilnius, să aterizeze la Minsk. Incidentul a avut loc cu puțin înaintea Consiliului European, care a decis să înăsprească sancțiunile impuse deja Belarusului. E puțin probabil ca decizia să îl fi impresionat măcar pe Lukașenko, cu atât mai puțin să-l intimideze sau să îi submineze în mod semnificativ regimul.

Lukașenko e la putere din 1994. Deja în anii 2000 era catalogat de Statele Unite drept „ultimul dictator al Europei”. Începând cu 1997, regimul a fost vizat de un șir întreg de sancțiuni europene și americane, ridicate cu regularitate în funcție de promisiunile făcute de Lukașenko că se va schimba sau de evoluțiile în relația cu Rusia. Înainte de deturnarea aparatului Ryanair, ultimul val de sancțiuni venise după fraudarea alegerilor prezidențiale din august 2020 și reprimarea brutală a protestelor care au urmat. Acum europenii au decis să extindă acele sancțiuni și, în plus, să le recomande companiilor aeriene comunitare să evite spațiul aerian al Belarusului, iar statelor membre să nu permită survolul aparatelor din Belarus. Prea puțin pentru un regim a cărui prioritate este acum neutralizarea și pedepsirea celor care i se opun. Lukașenko știe că nu prea are de ce se teme. Un embargo total este exclus, pentru că ar fi o pedeapsă colectivă, iar vremea intervențiilor militare de dragul schimbării unui regim a trecut demult. Până la urmă, un tip ca Assad a fost lăsat să își măcelărească populația inclusiv cu arme chimice, fără ca Occidentul să facă ceva.

În plus, Lukașenko știe că, cel puțin deocamdată, spre deosebire de alți dictatori, se poate baza atât pe sprijinul cât și pe proximitatea Rusiei. Care, nici ea, nu e condusă de vreun far călăuzitor al democrațiilor liberale.

EBOOK> Razboi si propaganda: O cronologie a conflictului ruso-ucrainean

EBOOK>Razboiul lui Putin cu lumea libera: Propaganda, dezinformare, fake news

Cătălin Gomboș

Cătălin Gomboș




Urmareste-ne si pe Google News

Timp de citire: 6 min
  • E foarte greu să „îmblânzești” o dictatură cu vorba bună. Regimul știe cel mai bine ce are de făcut. N-are nevoie de sfaturi, observații sau atenționări din exterior; principiul „neamestecului în treburile interne” este ținut la mare cinste. Singura metodă este ca regimul să fie, cumva, constrâns, să fie făcut să realizeze că există consecințe pentru comportamentul său. O soluție extremă este cea a intervenției militare, care poate fi extrem de costisitoare din punct de vedere uman, economic și politic, iar uneori este imposibilă. Metoda cea mai comună este cea a sancțiunilor; problema este că dictaturile pot avea o toleranță destul de ridicată la acestea.
  • Sancțiunile, chiar dacă slăbesc un regim și îl obligă uneori la compromisuri – Saddam a renunțat la arsenalul său de arme de distrugere în masă, chiar dacă nu l-a crezut nimeni, Iranul a acceptat să negocieze și să semneze Acordul nuclear cu marile puteri etc. – au nevoie de timp pentru a-și face efectul și nimic nu garantează că acest lucru se întâmplă.
  • Aleksandr Lukașenko a sfidat UE – și Occidentul, în general – forțând un avion Ryanair, care decolase de la Atena în direcția Vilnius, să aterizeze la Minsk. Incidentul a avut loc cu puțin înaintea Consiliului European, care a decis să înăsprească sancțiunile impuse deja Belarusului. E puțin probabil ca decizia să îl fi impresionat măcar pe Lukașenko, cu atât mai puțin să-l intimideze sau să îi submineze în mod semnificativ regimul.
Rusia recrutează polonezi pentru războiul său împotriva Occidentului
Rusia recrutează polonezi pentru războiul său împotriva Occidentului

Polonia se găsește în linia întâi a unui nou Război Rece tot mai intens. Serviciile rusești recrutează agenți polonezi și îi folosesc pentru atacuri împotriva opozanților Kremlinului.

Michal Kukawski
Michal Kukawski
17 May 2024
Corespondență din Odesa: „Blestemați să fie pentru o astfel de «eliberare»!”
Corespondență din Odesa: „Blestemați să fie pentru o astfel de «eliberare»!”

Principalul port ucrainean, Odesa, este ținta bombardamentelor rusești din 2022. Atacurile s-au intensificat odată cu retragerea Rusiei din acordul privind cerealele. Tatiana Așurkevici a petrecut câteva zile în oraș și a descoperit, printre locuitorii acestuia, un amestec de fatalism, oboseală și încrâncenare împotriva rușilor.

Tatiana Așurkevici
Tatiana Așurkevici
15 May 2024
Corespondență din Ucraina: „Ne-am obișnuit deja cu moartea”. Viața sub rachetele rușilor
Corespondență din Ucraina: „Ne-am obișnuit deja cu moartea”. Viața sub rachetele rușilor

Harkovul este o țintă a rușilor încă din prima zi a războiului. Locuitorii refuză însă să plece și încearcă să își vadă de viață, cât de normal se poate, în ciuda bombardamentelor constante.

Tatiana Așurkevici
Tatiana Așurkevici
01 May 2024
Rusia lui Putin se pregătește pentru un război de durată și de mare amploare
Rusia lui Putin se pregătește pentru un război de durată și de mare amploare

Dincolo de Ucraina, Moscova lucrează pe trei planuri: consolidarea regimului prin „scuturarea” propriei elite, guverne în exil pentru foștii sateliți sovietici și promovarea discursului pro-rus în Occident.

Cosmin Popa
Cosmin Popa
30 Apr 2024