NARAȚIUNI: 1. România și Rusia au o istorie comună, o veche prietenie și numeroase valori comune. 2. România este o colonie occidentală și a renunțat la valorile sale morale pentru a le prelua pe cele ale Occidentului. 3. Statul român are un discurs rusofob. 4. Ideile suveraniste și pacifiste precum și denunțarea „ideologiilor progresiste” nu au nicio legătură cu propaganda rusească. 5. Liderii români sunt slabi, fără sentimente patriotice și deloc „suveraniști”, gata să vândă țara intereselor străine. 6. Românii susțin politic Rusia pentru că iubesc cultura rusă.
CONTEXT/ETOS LOCAL: Militarismul tot mai pronunțat al Rusiei în zona Mării Negre în ultimi ani și, mai recent, mobilizările masive din jurul granițelor Ucrainei cu caracter de ultimatum ale Moscovei, au stârnit o serie de temeri și în România.
Imaginea Rusiei ca stat agresor devine tot mai conturată și mai pronunțată și în România, după ce cetățenii români au asistat la apropierea trupelor ruse de granițele României, după anexarea Crimeii de la Ucraina în 2014.
România înțelege că Rusia dorește refacerea sferelor sale de influență din timpul Războiului Rece și nu acceptă ca statutul său de țară membră UE și NATO să fie periclitat de ambițiile regionale ale Moscovei.
Dincolo de acțiunile sale la Marea Neagră – și în completarea acestora – Moscova a lansat de ani de zile un adevărat război propagandistic împotriva Occidentului prin care urmărește mai multe obiective. În primul rând, în condițiile în care regimul tot mai autoritar al lui Putin se simte amenințat de modelul democrațiilor liberale, se caută subminarea acestuia prin prezentarea Rusiei drept o alternativă morală la decadența Occidentului. Totodată, Rusia apare ca o „cetate asediată”, amenințată de propaganda, acțiunile destabilizatoare (prin societatea civilă și presa independentă aflate sub controlul unor forțe externe) și cele militare ale Occidentului. Un alt obiectiv îl reprezintă justificarea acțiunilor Moscovei și prezentarea acestora într-o lumină care să o avantajeze. De acest aspect se leagă și eforturile de cosmetizare a istoriei (de pildă prin prezentarea unei istorii alternative a celui de-Al Doilea Război Mondial, în care Rusia nu mai figurează ca agresor, cum a fost până în 1941, și apare drept forța care a câștigat aproape singură confruntarea cu naziștii).
Multe din aceste narațiuni au fost adaptate în ultimii ani și la România, inclusiv cele privitoare la valorile creștine și ale familiei tradiționale în opoziție cu cele ale comunității LGBT. Aceeași temă este folosită și pentru Ucraina.
OBIECTIV: Diminuarea temerilor generate de agresivitatea Rusiei în regiune. Subminarea susținerii populației față de apartenența la NATO și UE și resuscitarea narațiunilor de sorginte comunistă cu privire la prietenia dintre popoarele român și rus (care îl înlocuiește aici pe cel sovietic). Promovarea tezelor suveraniste și ale celor privind superioritatea morală a spațiului estic.
DE CE SUNT FALSE NARAȚIUNILE: Întregul text prezintă o viziune unilaterală a istoriei, care „omite” aspecte extrem de controversate și deloc prietenoase între ceea ce sunt astăzi România și Federația Rusă.
În ultimele mai bine de două secole, Bucureștiul și Moscova au avut mai degrabă episoade divergente foarte mari pornind de la anexarea Basarabiei de Imperiul Țarist în 1812, continuând cu Războiul de Independență din 1877 și modul cu a fost încheiată pacea, furtul tezaurului românesc de către bolșevici în timpul Primului Război Mondial, lipsa unui tratat de pace și neelucidarea situației Basarabiei între cele două războaie mondiale.
A urmat anexarea Basarabiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, intrarea Armatei Roșii și instaurarea comunismului în România la finele conflagrației, spolierea economiei românești prin SovRomuri. Comuniștii români au avut și ei o relație marcată de asperități cu Moscova, în special în perioada regimului Ceaușescu.
După Revoluția din 1989, când conducerea României a fost preluată inclusiv de personaje suspectate de simpatii față de și chiar legături cu Moscova, relația bilaterală a intrat într-un semi-blocaj. Aderarea României la UE și NATO nu au fost privite deloc buni de Rusia, iar adepții acesteia din Republica Moldova au avut, constant, un discurs anti-românesc.
În ultimii ani, acceptul Bucureștiului de a primi militari și echipament american militar a fost văzut de ca o amenințare la adresa securității sale de Moscova, care a avertizat inclusiv că România ar putea deveni o țintă.
România este un partener cu drepturi egale atât în NATO cât și în UE, iar apartenența la cele două organizații nu implică pierderea suveranității ci garanții de securitate, șansa de a obține prosperitate și garantarea unui sistem democratic opus autoritarismului rusesc. Practic, apartenența la cele două confirmă aspirațiile europene care au definit întreaga istorie modernă a României cu excepția perioadei în care țara s-a aflat sub controlul Partidului Comunist impus cu forța de URSS.
Rusofobia ca politică a României este un alt fals grosolan; faptul că există rezerve față de intențiile Rusiei e determinat de politicile acesteia. Totodată, descrierea unei realități istorice nu reprezintă o formă de rusofobie ci doar enunțarea unor fapte.
Nu în ultimul rând, literatura rusă a devenit un lait-motiv al propagandei ruse pentru care ar trebui respectat statul rus și politice sale, deoarece a dat mari scriitori universali. Această asociere falsă dintre artă/cultură și politica statului rus este un procedeu frecvent pe care propaganda rusă încearcă să-l folosească în România pentru a obține simpatie și adeziune la ideile sale.
Donează
---copie-thumb.webp){kind=small}
